Se pare că am ajuns să trăim într-un imens festival de zgomot. Și partea amuzantă e că nimeni nu a cumpărat bilet, dar toți suntem obligați să participăm. În fiecare dimineață, avem concertul claxoanelor – fără repetiții, fără dirijor, doar fiecare șofer convins că are un solo de interpretat. Oricum, dacă stai să asculți cu atenție, e mai mult free jazz: dezordonat, fără regulă, dar cu foarte mult entuziasm.
Apoi intră în scenă bormașina vecinului, care de ani de zile face găuri în același perete. Mă întreb sincer: oare în apartamentul lui e o peșteră nesfârșită, de mai are atâta de forat? Sau, poate, e un fel de arheolog modern care caută comori ascunse în betonul blocului. Până la urmă, fiecare cu pasiunile lui, doar că trebuie să se gândească că pe alături trăiesc oameni care poate sunt bolnavi sau care au bebeluși.
Seara vine rândul muzicii și al petrecerilor zgomotoase de la alți. Unii zic că sunt manele, alții că e hip-hop. Eu nu știu sigur, pentru că la volumul acela devine un fel de experiment științific: cum să faci pereții să vibreze până-ți cade tabloul din cui. Dacă mai continuă mult, cred că nici nu va mai fi nevoie de cutremure oficiale. Bonus, câinii din curte intră și ei în cor, că doar nu e corect să fie excluși din spectacol. Așa se naște o simfonie contemporană: combinația dintre urlatul unui câine, versurile pline de pasiune de la vecini și sirena ocazională a unei ambulanțe.
Dar adevărata perlă rămâne transportul public. Autobuzul e un fel de arenă sonoră: telefoane date pe difuzor, discuții ca la piață, bebeluși care plâng (aceștia măcar au scuză), plus câte un pasager care consideră că tot autobuzul trebuie să știe cine l-a supărat la serviciu. Dacă tot plătești bilet, primești în pachet și o porție sănătoasă de gălăgie. Uneori, mă gândesc că șoferii n-ar mai trebui să elibereze bilete de călătorie, ci abonamente la un fel de stand-up sonor colectiv.
Și să nu uităm supermarketurile. Acolo unde muzica ambientală nu e niciodată chiar ambientală. Ba e prea tare, ba e prea enervantă, dar mereu însoțită de vocea gravă din difuzoare care îți amintește că „avem reduceri la hârtie igienică”. În acele momente, uiți de poezie și filozofie, pentru că ești absorbit complet de basul care răsună din boxe și de senzația că ai intrat, de fapt, într-un club, nu într-un magazin.
Strada? Ei bine, strada e un festival permanent. Motociclete turate la maximum, radiouri în mașini care urlă cu geamul coborât (ca să știe tot cartierul ce gusturi muzicale are șoferul), plus câte o alarmă de mașină care se activează la cea mai mică adiere de vânt. O adevărată orchestră urbană, care nu ia niciodată pauză.
Și știți ce e cel mai ironic? Că zgomotul a devenit aproape un semn de „normalitate”. Dacă e liniște, ni se pare suspect. Dacă e liniște, ridicăm din sprâncene: „Oare ce s-a întâmplat? Nu mai repară nimeni nimic? Nu mai ascultă nimeni muzică la maxim? Nu mai are nimeni chef de scandal?”. Practic, liniștea a ajuns să fie percepută ca o anomalie, ca o dovadă că lumea nu mai funcționează.
În realitate, poluarea fonică ne toacă nervii mai rău decât o face bormașina însăși. Ne fură somnul, ne stresează, ne face să visăm la luxul suprem: o oră de tăcere. O singură oră în care să nu auzim nici claxon, nici „șlagărul verii” de la vecini. O oră în care să auzim, în sfârșit, cum sună gândurile noastre.
Și totuși, nimeni nu vrea să recunoască asta. Pentru că, la noi, bun-simțul e rar, dar decibelii sunt la liber. Oamenii se supără dacă le atragi atenția, ca și cum liniștea ar fi un moft și zgomotul – un drept fundamental. „E libertatea mea să ascult muzică tare!” îți spun unii, uitând că libertatea lor îți ciuruie liniștea ta.
Concluzia? Trăim într-un concert permanent, cu artiști amatori, dar extrem de dedicați. Din păcate, nu există buton de „mute” pentru societate. Așa că nu ne rămâne decât să ne înarmăm cu dopuri de urechi și cu o doză serioasă de umor. Altfel, riscăm să înnebunim înainte de bis. Și, sincer, la ce repetiții avem în jur, bisul pare să nu se mai termine niciodată.
