De data aceasta, acasă, printre cărți, cuvinte și admiratori a fost actorul, artistul emerit al Republicii Moldova, Nicolae Darie. Biblioteca Raională Publică „Dimitrie Cantemir”, Ungheni continuă să readucă la rădăcini personalități valoroase, care duc faima raionului Ungheni departe de hotarele lui. Maestrul a venit să-l cunoaștem mai întâi ca om, după care ca actor, pedagog și, desigur, ca patriot al neamului românesc. Cred că cel mai bine despre sine însuși poate vorbi actorul. De aceea am spicuit câteva dintre întrebările puse atât de moderatoarea evenimentului, Ala Mutilică, cât și de admiratorii acestuia. Apropo, sala a fost plină, iar pe lângă reprezentanții administrației publice, pedagogi, elevi, fețe bisericești, iubitori ai teatrului au asistat și persoanele apropiate artistului – sora Valentina împreună cu soțul Victor Rusu și fiul acestora, Octavian.
— De unde pornește firul vieții lui Nicolae Darie?
— Bunelul meu, Condurache Darie, mereu ne spunea că trebuie să știm de unde venim. Eu eram băiatul lui Tolea, al lui Tudorache Darie. Dar Tudorache era al lui Vasile, al lui Constantin, al lui Dumitru Darie. Am văzut lumina zilei la Blindești, iar fiind mai măricel mereu m-am întrebat ce-i cu lumina ceea de peste Prut, când noi seara ne adunam la o lampă cu 8 focuri, iar la sărbători – cu 12 focuri, căci încă nu știam de lumină electrică. Mi se spunea că este Iașul, iar când ne ducem la bunica în celălalt capăt al satului, doamne ferește să ne uităm în partea sârmei ghimpate. Am făcut 7 clase în satul meu natal, din păcate, școala nu mai este, ceea ce nu e corect ca un copil să plece de lângă părinte începând cu clasa I, căci pierde din supravegherea lui. Noi am fost supravegheați de bunel, care cânta frumos la vioară, care mie și surorilor mele ne-a trezit interesul și dragostea față de carte, căci dânsul citea tot, începând de la ziare până la Turghenev și Dostoevschi. De la mama am învățat ce înseamnă blândețea, grija de casă și copii, iar tata pentru mine era cel mai înalt, cel mai bărbat, cel mai puternic. De la el am luat cinstea și adevărul. Când făceam vreo gafă, tata mă striga „domnul Nicolae, ia treci încoace”, să știți, cam des mă domnea, deci eram obrăznicuț.
— Astăzi adevăr este?
— Este, dar e spus pe jumătate, iar cei care rezolvă fac doar jumătate din jumătate. Unii se prefac că lucrează, alții se prefac că verifică. Ne întrebăm de ce trăim așa cum trăim. E simplu: pentru că spusul nu e spus, cuvântul nu e cuvânt, ne este frică unul de altul, ne ascundem după garduri înalte, plătim prost învățătorul, actorul, medicul, uităm de unde pornesc rădăcinile și străbunii. Uităm de noi ca neam.
— Cum vă simțiți în lumina reflectoarelor?
— Am început viața teatrală împreună cu sora mea, Valentina, dar la noi în casă regizor era și mama, și tata. Am învățat la Institutul de Artă Teatrală, obținând specialitatea de actor teatru și cinema. Am fost angajat în trupa Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Chișinău, unde activez până în prezent. Cred că am mai mult de 40 de ani pe scenă, nu i-am numărat, și vreo 33 de ani în calitate de pedagog, căci am predat arta teatrală. Teatrul e locul unde te descoperi pe tine, iar fiecare rol este un examen. De fiecare dată spectatorul este altul, unii poate sunt pentru prima dată, alții deja te cunosc, dar fiecare vrea să vadă cum joci și trebuie să joci bine. Am fost în pielea lui Ioan Slavici, prietenul lui Eminescu, în spectacolul „Eminescu„, dar și al lui Ștefan cel Mare în „Apus de Soare”, al lui Aristid în spectacolul „Tata” de Matcovschi. Rolul lui Ștefan cel Mare a fost un vis, norocul mi-a surâs. Și acum îl joc, în afara scenei, deja de ani buni la deschiderea unui festival creștin organizat de Mitropolia Basarabiei la Criuleni.
— Cum suntem ca popor?
— Îmi pare rău când cultura, pedagogia, arta sunt undeva pe pagina a patra, la subsol. Fiecare popor este definit prin ceea ce a fost. Dragii mei, fără cultură nu faci nimica. Să o luăm de la cel mai simplu: noi avem un pământ-aur, cum și-ar dori cei din Turcia să îl aibă. Dacă nu avem cultură, nu îl putem lucra, plecăm acolo, unde alții, mai culți, știu să îl îngrijească ca să se bucure de roade. Am spus că am cunoștințe vechi: gropile de pe drumul Chișinău-Ungheni, cum erau cu 30 ani în urmă, așa stau și acum. Am fost în multe țări, dar așa cum se lucrează la noi, nu am mai văzut nicăieri. Iarăși vorbim de cultură. Suntem un popor care nu avem grijă de pedagogi, de medici. Cine va mai rămâne în țara asta? Nu vreau să fiu critic, dar câtă minte trebuie să ai ca să scoți un pedagog din școală și să îi dai pământ, pentru ca să se poate întreține. Suntem leneși la carte și la lucru, mulți au sufletele goale, dar mașini luxoase. Vorba cronicarului: „Tu, neamule, adunat grămăjoară poți încăpea într-o icoană”.
