Zilele trecute, redacția ziarului „Unghiul” l-a avut ca oaspete pe Kevin Eason, jurnalist la cel mai vechi ziar din lume – „The Times” din Londra (Marea Britanie). El a ales să împărtășească din experiența sa în jurnalism. Este autorul cărții „Driven: The Men Who Made Formula One”, fost corespondent al cursei de mașini, The Times, în 2009 – Scriitorul Internet al anului, iar în 2012 nominalizat jurnalist sportiv al anului. Acum, lucrează la „Sunday Times”, Londra Standard.
— De ce ai ales jurnalismul?
— Cred că jurnalismul m-a ales pe mine. Aveam 17 ani, plecam spre prietena mea, care a fost prima mea soție, eram într-un autobuz și am văzut o gazetă pe un scaun, mai exact „Northern Daily Mail”, un ziar local, în care era un anunț că este nevoie de un redactor–jurnalist. Țin minte că pentru acest post au fost depuse 2 mii de cereri. Am avut un interviu în care, recunosc, am fost nevoit să mint pe alocuri, dar într-un final am fost angajat.
— Cum au reacționat părinții tăi? Tu doar aveai o vârstă, când la noi, în Moldova, tinerii încă învață în liceu.
— Nu le-a plăcut această noutate, căci am hotărât să abandonez școala pentru acest job. Aș spune că în acea zi părinții mei erau distruși, mama mea a plâns mult. Dar, datorită presei, unde ești autodidact, adică înveți multe lucruri singur, am obținut ulterior o diplomă universitară.
— Mai ții minte care a fost primul material publicat?
— Mereu râd când îmi amintesc. Nu o să crezi, însă a fost un interviu cu o pasăre vorbitoare. Nu prea știam ce să fac. De 4 ori directorul m-a pus să-l refac până a-l publica. Al doilea material a fost la fel un interviu. De această dată cu o doamnă, care, înainte de a vorbi cu ea, și-a pus mâinile pe capul meu ca să simtă dacă sunt un om cinstit, după care mi-a răspuns la întrebări.
— Cum te descurcai în anii 70, doar tehnica nu era atât de dezvoltată ca acum?
— A fost dificil. Nu aveam dictafon, reportofon, îmi notam într-un carnet. Chiar îmi creasem un stil al meu cu prescurtări. Extrem de greu ne era cu evenimente legate de ședințe de judecată. Uneori, dacă ni se cerea „socoteală”, trebuia să demonstrez că ceea ce am scris reflectă adevărul, proces destul de anevoios.
— Care era orarul de muncă al unui jurnalist englez?
— Munca începea de la ora 8, iar prima ediție de ziar apărea la ora unu și așa de 4 ori pe zi, pe săptămână primeam, dacă ar fi să fac o echivalare la cursul vostru valutar, cam 200 de lei. După o perioadă m-am transferat la un alt ziar pentru că plăteau mai mult. Aici am scris un articol important, datorită căruia am fost chemat să lucrez la o altă publicație ce se numea „Birmingham Post” din Birmingham, al doilea oraș din Anglia după Londra, unde lucram de la 7 dimineața și prima ediție se numea „ediția de oraș” care ieșea la ora nouă dimineața, apoi urmau altele de la ora 13.00, 15.00, 17.00 și 19.00, fiecare apariție având teme diferite. Eu eram responsabil de prima pagină, unde trebuia să plasez o istorie voluminoasă și interesantă, iar noaptea făceam o altă ediție care se vindea dis-de-dimineață și așa în fiecare zi. Foarte mulți oameni care veneau cu trenul pentru a lucra în acel oraș procurau ziarul. Eram șef pe zece persoane. Noi am scris despre domeniul politicii, al businessului. Câte 500 de mii de exemplare zilnic se vindeau.
— Cum ai devenit corespondent al cursei de Formula 1?
— În 1997, scriam despre politică în „The Times” și atunci era campania electorală și pentru 6 săptămâni am călătorit prin toată Anglia și în vară nu aveam nimic de făcut, iar în august 1997 prințesa Diana a fost omorâtă într-un accident, iar eu am scris despre aceasta timp de 2 săptămâni și peste o lună mi-au adus o poveste pentru Formula 1 și m-au întrebat dacă eu pot să scriu despre aceasta, pentru că persoana responsabilă nu înțelegea ce trebuie să facă. Articolul era pentru prima pagină de ziar, am mers la șeful departamentului și i-am spus să mă răsplătească cu o călătorie în Australia, iar peste 2 săptămâni m-au sunat și mi-au spus că l-au dat afară pe acel corespondent și că îmi dau mie funcția lui.
— Știu că această publicație apare în fiecare zi și are o ediție specială de duminică cu o denumire aparte „The Times Sunday Magazine”. Care este diferența dintre „The Times” din timpul săptămânii și cel de duminică?
— Cel de duminică e de zece ori mai voluminos, fiindcă sunt incluse și reviste tematice, pentru preferința fiecărui membru din familie. Spre exemplu, în familia mea duminica cumpăram multe ziare și împreună le citeam, aș spune că era ziua presei în care televizorul era interzis. „The Times” e deschis 24 de ore și dacă e nevoie lucrăm și toată noaptea, iar dacă ești în Japonia sau Australia trebuie să scrii toată ziua și toată noaptea, deoarece e diferența de fus orar.
— Cum combinai serviciul și familia?
— A fost greu, până într-un final am divorțat, dar avem două fete minunate, iar una dintre ele a format o familie cu un moldovean și acum vin la Ungheni ca să-i vizitez. Din a doua căsnicie am înțeles că timpul trece foarte repede, iar eu am hotărât să ies la pensie pentru a petrece mai mult timp cu cei dragi. În 2012, soția mea a intrat în biroul meu, care se află într-un capăt al grădinii noastre, și mi-a arătat un calendar în care a însemnat fiecare zi lipsită de acasă și în total erau șase luni și a sunat la un om de la serviciu ca să calculeze cât de mult am călătorit, erau 140 de mii de mile, undeva două sute douăzeci și cinci de mii de kilometri, atunci am decis că e timpul să mă opresc.
— Ai mai scris articole după ce ai plecat?
— Da, scriu și acum unele articole. Cei de la ziar îmi telefonează ca să mai fac unele materiale, doar că pot să scriu mai rar și dacă doresc sau mă plictisesc. După ce am ieșit la pensie am scris o carte timp de un an, ce conține 112 mii de cuvinte, a fost dificil. În prezent mai ies în emisie la radio, dintre care este BBC.
— Cum ți-a venit ideea să scrii cartea „Driven: The Men Who Made Formula One”?
— Eu povesteam mult despre ce se întâmpla la Formula 1, iar cei din jur m-au motivat să scriu o carte pe această temă. Am vândut ideile mele la cea mai mare librărie de cărți „Hachette UK”, iar cei de la companie mi-au plătit pentru a scrie cartea. Până acum s-a vândut în Anglia și Australia, iar de săptămâna trecută – și în Statele Unite ale Americii.
— Cum te-a schimbat jurnalismul pe tine?
— Nu pot găsi cuvinte potrivite pentru a explica, însă confirm că aceasta m-a ajutat să experimentez foarte multe lucruri în viață. Am fost prezent la un protest în care poliția împroșca cu gaz lacrimogen în ochii oamenilor și evident și mie, iar locurile ca Berlin din anii 90 și mai apoi China, în care m-am întâlnit cu mulți oameni renumiți m-au modelat ca personalitate. Ultimul eveniment la care am lucrat când eram la „The Times”, mi-a oferit posibilitatea ca într-o sâmbătă la amiază să fiu invitat la o cafea cu regii din Spania. Am fost foarte norocos cu acest serviciu, în fiecare săptămână primeam o mașină despre care trebuia să scriu și desigur îmi distram familia cu aceste automobile, chiar dacă uneori nu erau destul de încăpătoare pentru noi, iar unii prieteni mai furau mașinile de la mine pentru a se distra și ei.
— Care sunt cele trei calități pe care trebuie să le dețină un jurnalist?
— Ca să faci jurnalism, trebuie să fii obraznic, să nu ai frică, dacă o ai trebuie să o ascunzi și întotdeauna să întrebi: de ce? Când eram tânăr șeful meu mă luase cu mașina într-un sat și, lăsându-mă, îmi spune: „Nu te întorci până nu ai o istorie”. Mereu exista competiție între colegi, dar acest fapt nu ne împiedica să fim buni prieteni și îmi plăceau zilele când ieșeam seara la bar și povesteam ce s-a mai întâmplat. În ziarele noastre era „o bandă” pentru știrile fierbinți și prima publicație a fost o istorie care am furat-o de la un jurnalist beat, suntem prieteni și până acum, au fost timpuri amuzante. Am avut și zile triste, căci această profesie te pune în pericol și poți rămâne fără viață, așa a fost cu unii prieteni buni de ai mei. Am lucrat 20 de ani la Formula 1, timp în care se creează cele mai trainice prietenii.
— Îți place orașul Ungheni?
— Foarte mult! Îmi place Ungheniul, pentru că noi am locuit într-un oraș asemănător în Anglia. Am fost plăcut surprins, deoarece m-am gândit că aici o să fie mai rău, dar nu e așa, mai degrabă e un loc liniștit și plin de oameni minunați.
