Serviciul de bibliotecă „Oamenii de lângă noi” din cadrul Bibliotecii Publice Raionale „Dimitrie Cantemir” a avut-o în preajma sărbătorilor de iarnă, ca invitată pe Jana Bejenaru, specialistă la Centrul Raional de Creație al Copiilor Ungheni, colaboratoare a Muzeului din Pârlița și coordonatoarea cercurilor teatrale: „Spiridușii” și „Vatra” (gimnaziul „Ion Vatamanu”) și „Floare de dor” „Centrul Raional de Creație al Copiilor Ungheni”.
Cu această ocazie am discutat și noi cu ea despre carieră și despre familie.
— Cine este și de unde vine Jana Bejenaru?
— Sunt din comuna Pârlița. Maică mea fiind profesoară mi-a altoit de mică dragostea de poezie, cântec și folclor. Am frecventat școala de muzică din Ungheni. Aici am studiat șapte ani vioara. Mai apoi mi-am făcut studiile la Institutul de Arte „Gavriil Musicescu” (Notă: În prezent e Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău) la specialitatea, metodist-organizator al lucrului cultural-educativ. După studii am revenit la baștină și am început să activez la Casa Raională de Cultură din Pârlița, unde muncesc deja de 30 de ani. În paralel am început să lucrez și la Centrul de Creație al Copiilor din Ungheni, unde mă regăsesc în tot ceea ce fac, pentru că mă aflu între copii prin care îmi văd rodul muncii mele.
— La vioară mai cântați, căci la fel face parte din viața dvs.?
— Să știți că dacă aș lua vioara în mână aș cânta, fiindcă deprinderea care am avut-o în copilărie o mai am și astăzi. Apropo, mă mai bucur că doi copii ai mei, din cei trei, au studiat și ei vioara, acest instrument frumos și valoros. Am fost alături de ei, atunci când au susținut examenele la această specialitate.
— Povestiți-ne ceva despre copiii dvs?
— Cristina cea mai mare fiică a absolvit Institutul de Relații Internaționale din Republica Moldova, a studiat mai apoi la facultatea de Securitate și Apărare din București la Universitatea „Carol I”. Acuma este consultant pe fonduri europene, implementează multiple proiecte, are și o afacere. Pe lângă toate acestea își continuă dragostea ei de o viață, muzica, compune versuri și melodii. Cel de a-l doilea fecior, Dumitru activează în România, este antreprenor în domeniul construcțiilor. Mezinul, Bogdan-Damian, este elev, iubește muzica, face voluntariat. La fel și el își dorește să studieze dreptul la București.
— Teatrul face parte și el din viața dumneavoastră. Scenariile pe care le faceți sunt interesante și inedite. De unde vă inspirați?
— Mă bazez pe unele lucrări literare, materiale metodice și fantezia mea. Le fac scenete și le jucăm pe roluri. Iată, de exemplu, am făcut unele scenete în baza povestirilor lui Spiridon Vangheli: „Șalul negru”, „Ursul prisăcar” și „Telegramă în pădure”. În ele nu sunt descrise momente din viața oamenilor, dar eu mi-am imaginat așa ceva și le-am pus în actul dramatic. Cu aceste lucrări am evoluat cu elevii atât la noi, cât și peste hotare, de unde ne-am întors cu premii.
— Sunteți o femeie evlavioasă. Acest lucru vă ajută în viață?
— Toată viața am avut această evlavie de tot ce este sfânt, în acest spirit mi-am îndrumat și copiii mei, și discipolii să meargă la biserică, să fie cu credință, căci eu nu am avut această posibilitate. Mama mea fiind învățătoare, îi era strict interzis să meargă la biserică, căci dacă se afla, era concediată. Am trăit tot timpul cu frica aceasta ca cineva să nu știe că avem icoană în casă, din care cauză mama a ascuns-o în pod. Mai aveam noi o problemă, deoarece bunelul de pe linia mamei era din Suceava, România, motiv din care toată viața am fost persecutați. Bunelul a fost un om talentat, a meșterit viori, cânta, știa multe. Mama mea, făcând școală românească, avea cărți românești, pe care, la fel le ascundea în pod. Când trebuia să-mi povestească ceva despre bunicul astupa geamurile și stingea lumina, căci nu se permitea nici să cânți, nici să vorbești despre ceea ce era folclor. Trebuia să vorbești doar despre Lenin și Partidul Comunist. În familie erau și foști deportați în Siberia și trăiam mereu cu acea frică. Abia prin anii 1990 am scăpat de această asprime. Mai era o problemă în acele timpuri să botezi copilul sau să mergi de Paștele Blajinilor la cimitir. Aceleași restricții erau și la sărbătorile de iarnă. Eu nu puteam să merg cu uratul sau cu colinda, uram în casă, cu ușile închise ca să nu se afle că copilul doamnei Elena a fost cu colindatul.
— Și totuși aceste restricții nu v-au împiedicat să promovați aceste tradiții și obiceiuri?
— Am făcut-o cu mare drag și o fac și până acum, că de altfel pierdem această zestre a neamului. Datorită multor conaționali de ai noștri, oameni din cultură sau informatorii de la sate aceste tradiții și obiceiuri au rezistat în timp și e de datoria noastră să le păstrăm și să nu le dăm uitării.
— Mai sunteți și colaboratoare a muzeului din satul Pârlița. Când le reușiți pe toate?
— Când am venit cu ideea de a crea o Casă Mare în acest muzeu am fost susținută atât de discipolii mei, cât și de comunitate, care ne-au adus câte ceva aici. Cineva a dus un ceas cu cuc, cineva un fier de călcat vechi, un ulcior sau un cojoc. Iată așa câte un pic am dat naștere la această Casă Mare, unde lumea vine să o viziteze. Pentru mine acest lucru constituie o comoară, un tezaur pentru urmașii care vin.
