După călătoriile sale prin provinciile românești și Basarabia la începutul sec. XX, Nicolae Iorga scria: „Pretutindeni, unde se vorbește românește, este Patria mea”. Patriotismul, într-adevăr, izvorăște din buna cunoaștere a Istoriei Neamului și se educă din copilărie. Respectul și propagarea însemnelor naționale este un indiciu al civilizației moderne, pretutindeni în Occident, SUA, Canada în deosebi.
În prima jumătate a secolului al XIX-lea (ani de referință 1821, 1834, 1848), poporul român, demonstrând existența unei națiuni unitare pe întreg teritoriul vechii Dacii și bazându-se pe tradiția istorică, a ridicat Tricolorul românesc la nivel de însemn vexilologic național. Mărețele momente ale istoriei noastre, precum Unirea Principatelor Române de la 24 ianuarie 1859, Independența României de la 9 mai 1877 și Marea Unire de la 01 decembrie 1918, s-a desfășurat toate sub stindardul Drapelului Tricolor Național.
Istoricii de la Chișinău au demonstrat în lucrările lor, că mișcarea de eliberare națională a moldovenilor din stânga Prutului și Nistrului în turbulentul an 1917 a decurs sub flamura drapelului tricolor. Ziarul „Cuvânt Moldovenesc” din 31 mai 1917 a relatat despre „cea dintâi ridicare a steagului tricolor în Basarabia, legată de numele patriotului A. Paladi, care se afla, la sfârșitul lunii aprilie 1917 la Sărata Veche din județul Bălți. La 30 aprilie el a propus sătenilor „să se facă o serbare cu ridicarea steagului moldovenesc (albastru-galben-roșu).
În pofida interdicțiilor regimului sovietic de ocupație (1940, 1944-1989) în Basarabia, tradiția tricolorului trăia în sufletele și inimile oamenilor. Ca dovadă de curaj au fost arborările Tricolorului pe clădirile Liceului Pedagogic din Orhei (24 ianuarie 1941), pe Ocolul Silvic din satul Ocnița, Edineț (1945), pe fabrica de zahăr din Alexandreni, Bălți de muncitorul Gh. Muruziuc în ziua de 28 iunie 1966, când s-au împlinit 26 de ani de la cotropirea Basarabiei de Nord. În consecință regimul s-a răfuit crunt cu aceste persoane.
Luptele pentru noile simboluri ale Republicii Moldova-Tricolorul Național și Stema Tradițională – au demarat la sfârșitul anilor 80 ai secolului trecut atât pe cale politică, cât și istoriografică. O decizie importantă, care a determinat, în fond, argumentarea ulterioară la revenirea Tricolorului și Stemei Istorice a fost adaptarea, la 20 mai 1989, de către Frontul Popular al Moldovei, a Rezoluției nr. 3 a Congresului I de Constituire a FPM „Cu privire la însemnele naționale”. În ea se specifică clar: „Culorile naționale ale moldovenilor au fost până la 1940 albastrul, galbenul, roșul, cu excepția perioadelor când o parte sau alta a teritoriului țării își pierdea independența și intra în componența altor state”.
Voința maselor conjugată cu cercetările istoricilor au impus problema schimbării stemei de stat și drapelului RSS Moldovenești și, drept urmare, la 19 octombrie 1989, Prezidiumul Sovietului Suprem a creat o comisie specială „pentru studierea simbolicii național – statale”, iar la 24 noiembrie la ședința de inaugurare a Clubului Istoricilor din Moldova „Plai Natal” s-a pus în discuție „Sombolica național-statală”. Deja la 28 februarie 1990, comisia respectivă a prezentat un raport ce prevedea organizarea unui concurs pentru noile simboluri ale RSSM.
În ajunul manifestării tradiționale a demonstrației de 1 mai, când cetățenii urmau să manifesteze, fie că sub flamuri noi – tricolore, fie cu cele vechi „sovietice”, la Prima Sesiune a Sovietului Suprem al RSS Moldovenești din 27 aprilie 1990 s-a legiferat oficial Drapelul Tricolor cu stema amplasată în centrul fâșiei galbene (stemă ce urma aprobată de dr. Maria Dogaru și artistul plastic Gheorghe Vrabie). Tot aici de amintit, că marele patriot al neamului Gheorghe Ghimpu (1937-2000) a fost cel care a arborat pentru prima dată, la 27 aprilie 1990, Tricolorul pe cupola Parlamentului. La 23 aprilie 2010 Parlamentrul R. Moldova a declarat ziua de 27 aprilie – Ziua Drapelului de Stat.
Astăzi pentru a păstra cuceririle Mișcării naționale de emancipare a românilor moldoveni de la Est de Prut, este pe cât de actuală cunoașterea istoriei simbolurilor noastre naționale, pe cât de necesară și propagarea sensului lor inițial, adevărat. Ca niciodată, aici sunt binevenite, cuvintele lui Alexandru Ioan Cuza, ultimul domnitor al Principatului Moldovei (1859) și primul al Principatelor Unite (1859-1862) și al României (1862-1866), rostite cu emoție profundă, la 1 septembrie 1863: „Steagul… este familia, ogorul fiecăruia, casa în care s-au născut părinții și unde se vor naște copiii voștri. Steagul este încă simbolul fundamentului, credinței, ordinei și al disciplinei ce repezintă acestea! Steagul e totodată trecutul, prezentul și viitorul țării și neamului!…” (cuvinte de aur, care își pierd treptat din valoare). Dar suntem obligați să luptăm pentru ele, deoarece trecutul oricărui popor, glorioasele fapte ale înaintașilor cuprind și acele simboluri, însemne ce au fost zugrăvite pe steagurile și blazoanele lor.
Cu atât mai mult, când astăzi în Republica Moldova, pe de o parte, se aud din în ce mai tare voci ale unor profani în istorie și heraldică, care cer revizuirea Simbolurilor Naționale, prin atâtea sacrificii readuse în viața noastră. Acești pseudo-patrioți ai Republicii Moldova, accidental ajunși la guvernare, ar trebui mai bine să facă un pas înapoi, decât să dezbine societatea, doar „nu toți românii sunt moldoveni, dar cu certitudine orice moldovean este român”, scria Eugeniu Coșeriu.
Bătălia pentru Tricolorul Național, declanșată de către intelectualitatea basarabeană la sfârșitul anilor 80 – începutul anilor 90 ai secolului trecut, s-a soldat cu un succes răsunător la 27 aprilie 1990 – moment de mândrie, dar și de înaltă considerație pentru acei istorici, politicieni care au demonstrat curaj și voință în acea perioadă deloc ușoară, argumentând și optând pentru tradiția seculară a poporului român.
