„Nefericirea întregii lumi mă îngrozește”, așa caracterizează războiul Winston Chiurcill, prim-ministru al Marii Britanii, mărturisire făcută soției sale, Clementine Churchill (februarie 1945). În continuare vom urmări scopul de a interveni și în mințile celor care aplaudă războiul asupra Ucrainei. Le vom aminti de atrocitățile celui de-al doilea război mondial (1939-1945) și responsabilii de declanșarea lui.
În după-amiaza zilei de 23 august 1939, ministrul german de externe J. Ribbentrop a fost condus cu vehiculul personal al lui Stalin la Kremlin, unde nu numai Molotov, ministrul sovietic de externe, ci și Stalin așteptau să-l întâmpine. Au trecut rapid la afaceri. Von Ribbentrop a declarat că Hitler propune „un acord de neagresiune între cele două țări ale noastre care va dura100 de ani”. Stalin propune … pe 10 ani. Discuția s-a îndreptat repede spre „sferele de influență”. Germania acceptă ca partea de est a Poloniei, Basarabia, precum și Finlanda, Statele Baltice să intre în sfera de influență sovietică.
După alte negocieri Uniunea Sovietică și Germania nazistă au semnat, în ziua de 24 august 1939, un pact de neagresiune și un protocol secret cu un plan de împărțire a Poloniei. Nouă zile mai târziu, pe 1 septembrie 1939, Germania a invadat Polonia. Marea Britanie și Franța puțin sprijin concret au acordat Poloniei. La 17 septembrie Rusia Sovietică cu șase sute de mii de soldați a ocupat estul Poloniei.
Cu sferele de influență rusească și germană din Polonia transformate în zone de ocupație agresorii continuă discuțiile despre noi sfere de influență spre Balcani, Baltica, Basarabia ș. a. În același timp, începuseră deja atrocitățile războiului, fără a se șine cont de anumite convenții internaționale.
Cel puțin 130 mii de polonezi au fost deportați în această perioadă. O soartă și mai rea a fost rezervată ofițerilor polonezi capturați și cetățenilor importanți din estul Poloniei ocupate de sovietici. NKVD-ul a ucis metodic aproape 22 mii dintre ei, considerași „contrarevoluționari” în primăvara anului 1940. Atrocitatea a devenit cunoscută după numele unuia dintre locurile unde a fost săvârșită – pădurea Katyn, în vestul Rusiei. Un localnic își amintea: „În aproximativ 4-5 săptămâni au existat 3-4 camioane zilnic spre pădure, încărcare cu oameni… Se auzeau împușcături și țipetele vocilor de bărbați… Nu era un secret că polonezii erau împușcați de NKVD”.
Familiile victimelor au fost deportate în locuri estice, cum ar fi Siberia și Kazahstan. Oficialii sovietici au avertizat pe siberieni și kazahi să se țină departe de nou-sosiți și să nu le ofere adăpost, deoarece erau „dușmani polonezi ai poporului”. Știrile despre deportări au ajuns în Vest, nu și despre masacre, urmate numaidecât de văicăreli.
În toiul așa-numitelor eliberări multe dintre trupele sovietice au brutalizat populațiile civile din țările pe care le ocupau violând, jefuind și împușcând pe oricine care se opunea devastărilor. În 1940, România a fost forțată să cedeze Rusiei Sovietice un teritoriu locuit de peste 3 milioane de persoane, în urma ultimatumului primit în iunie a aceluiași an. Imediat trupele Armatei Roșii și NKVD au ocupat teritoriul. La începutul anului 1941 NKVD a lansat zvonuri cum că sovieticii ar fi permis trecerea graniței în România. La 1 aprilie un grup mare de oameni din mai multe sate de pe Valea Siretului, purtând în față un steag alb și cu însemne religioase, formând o coloană de peste 3 mii de oameni, s-au îndreptat spre frontiera română. Aproape de frontieră grănicerii sovietici au tras din plin cu mitralierele, secerând oamenii pașnici. Supraviețuitorii au fost urmăriți de cavaleriști și străpunși cu sabia.
După masacru răniții au fost legați de cozile cailor și târâți în gropi comune săpate dinainte, unde au fost îngropați unii de vii. Două zile și două nopți s-a mișcat pământul în acele gropi, până toți și-au dat duhul. Numărul exact al victimelor nu s-a aflat și probabil nu se va mai afla vreodată. O relatare a celor întâmplate a fost făcută de unul dintre supraviețuitori, Grigore Mihailiuc (1925-2005), în cartea sa „Dincolo de cuvintele rostite”, publicată în 2004. În carte se descrie ce s-a întâmplat la Fântâna Albă pe 01 aprilie 1941 ca pe un masacru, un genocid și un măcel al ocupanților.
Trei din cele cinci milioane de militari sovietici capturați de naziști în primele luni ale anului 1941 au murit în lagărele germane de prizonieri. Când s-au întors din ele, supraviețuitori s-au confruntat cu interogatorii și apoi mulți dintre ei cu arestări și detenție în gulagurile de tip sovietic. De asemenea au urmat și cazuri de execuție.
Un raport al Ambasadei Elvețiene din Budapesta a declarat: „Cele mai mari suferințe ale populației maghiare sunt cauzate de violarea femeilor. Violurile care afectează toate grupele de vârstă de la 10 la 70 de ani sunt atât de frecvente, încât foarte puține femei din Ungaria au fost salvate”. Nenorocirea era și de la faptul că soldații ruși erau bolnavi, iar medicamente în Ungaria nu erau. Partidul Comunist maghiar a trimis concomitent un raport către sovietici, confirmând situația. Răspunsul lui Stalin a fost în modul cel mai batjocoritor.
În perioada tragică a războiului confruntările dintre luptătorii polonezii și naționaliștii ucraineni s-au soldat cu deportări și violențe din ambele părți. Guvernul sovietic și cel de la Lublin au autorizat crimele. Un exemplu al atrocităților reciproce a fost masacrul la care au fost supuși ucrainenii de către trupele poloneze în satul Zawadka Morochowska din sud-estul Poloniei Un supraviețuitor își amintea: „Multe cadavre au fost mutilate, ochii scoți, nasurile și limbile tăiate, iar sânii femeilor retezații”. Mai târziu aproape 300 mii de ucraineni au fost forțați să treacă frontiera în Ucraina.
La rândul lor, între 1944-1946 aproximativ 750 de mii de polonezi au fost expulzați din Ucraina, majoritatea cu forța, la fel ca și 160 mii de polonezi din Lituania și peste 230 de mii din Belarus, ceea ce ajungea la un total de aproximativ un milion 200 mii de polonezi expulzați de sovietici.
Peste 7 milioane de germani au fost expulzați din teritoriile devenite poloneze sub egida autorităților sovietice. Unii au primit doar 30 de minute pentru a-și face bagajele și a pleca, la fel ca în depărtările rusești și germane. Oamenii strămutați au fost forțații să facă drumuri lungi pe jos, fără hrană. O supraviețuitoare, Anna Kientorf, își amintește: „Oamenii s-au îmbolnăvit. Copiii cu vârste de un an și mai mici au murit aproape toți. Am văzut adesea oameni care zăceau pe marginea autostrăzii, unii chinuindu-se să respire și alții prăbușindu-se de oboseală, și nu s-au mai ridicat niciodată în picioare. Femeile au fost violate și toată lumea jefuită”.
Astfel de episoade pot fi descrise la nesfârșit. „Războiul e un opus la tot ce există. Din cauza războaielor, tot ce înflorește putrezește, tot ce e durabil, se destramă, tot ce e frumos se distruge”.
„Războaiele reprezintă un dezastru total cu consecințe din cele mai cumplite, este un amestec de bine și rău, de glorie și onoare, de eroism și lașitate. Războiul nu are nici o justificare reală. Nici un sens practic. Singurii câștigători reali sunt liderii din politică, religie și economie, adevărații profitori, care își urmăresc doar propriile scopuri egoiste. Omul pentru ei este doar un obiect, o simplă carne de tun, iar popoarele – mase de manevră” (după Erasmus de Rotterdam în tratatul său „Plângerea păcii”.
Oare cei cu mentalitatea fixă vor percepe ce înseamnă războiul, cu atât mai mult că e la frontiera noastră de Est (episoadele de la Bucea, Mariupol, Dnipro, Slaviansk…).
După conferința celor trei puteri (SUA, URSS, Marea Britanie), amiralul american William Leahy a scris în jurnalul său: ”Deciziile luate vor face din Rusia principala dominantă în Europa, ceea ce va aduce cu sine o certitudine a neînțelegerilor viitoare și perspectiva unui nou război” (februarie 1943). Câtă previziune a avut!
Sursa principală „Opt zile la Ialta” de Diana Preston, București 2022
