Această femeie simpatică, sinceră, cred că și puternică, lucrează asistentă medicală la Oficiul Medicului de Familie din Chirileni, îi spune Irina Trofim și azi e oaspetele rubricii noastre tradiționale. Am cunoscut-o dintr-o întâmplare fericită care ne-a făcut să ne întâlnim în Piața Independenței din Ungheni.
— De cât timp lucrați în domeniul medicinei?
— După absolvirea școlii de medicină din Sîktîvkar, Republica Komi, am lucrat 9 ani în secția reanimare. M-am născut acolo, în raionul Priluzki, satul Obiacevo. Apoi am venit aici împreună cu soțul. El lucrase acolo la tăiat pădure.
— Iată de ce e în stare dragostea… Limba română ați început s-o învățați acolo?
— Am învățat aici limba. În 1995, când am venit cu familia la Chirileni. Iar lucrul? M-am dus să mă angajez la Spitalul Raional, unde mi s-a propus să depun o cerere și în caz că se eliberează vreun loc voi fi invitată. Îmi era teamă că așa și nu mai vine invitația. De aceea am luat o „normă ” în câmp și am muncit peste tot unde am putut. Apoi câțiva ani am lucrat la spitalul din Bușila, care a fost închis și m-am transferat ca asistentă medicală la grădinița din Chirileni – atunci ea funcționa numai vara. Grădinița a reușit să supraviețuiască într-o perioadă complicată și eu cred că e datorită șefei ei. Acolo sunt două clădiri foarte mari în care a construit sobe, deoarece nu era încălzire, desigur, cu susținerea primăriei, cu toate acestea, trebuie să recunoaștem meritele acestei femei, ea a trecut prin toate, a rezistat.
— Când ați trecut la Oficiul Medicului de Familie?
— Lucrez acolo din anul 2002. Consider că asistentelor medicale din sate le este greu. Azi la ora 6.00 m-am dus și i-am făcut o injecție unui bolnav de pneumonie, mă aștepta la poartă. Mai trebuia să recoltez sânge pentru analiză de la un bonav cu diabet zaharat. Le este greu și oamenilor de la sat. O bolnavă la care m-am dus după analiză nu vede, bine că are soț, altul nu are un picior. Azi ei dau analize, apoi pentru bolnavii de diabet din Chirileni și Bușila vom găsi o mașină să-i ducă la Ungheni la endocrinolog, pentru a obține informația necesară, glucometre și seringi speciale. În satul nostru sunt 39 de bolnavi de diabet, inclusiv 11 dependenți de insulină.
— Deseori veniți la Ungheni cu analize?
— Des, ba cu analizele bolnavilor de diabet, ba cu analizele ciobanilor. Când începe sezonul, trebuie să precizăm cine lucrează, în plus, aproape toți sunt veniți din alte localități, unii dintre ei nici buletine de identitate nu au. Îi trimitem la radioscopie.
— Starea de sănătate a oamenilor în ansamblu se înrăutățește, crește numărul bolnavilor? Sau devin mai informați și se gândesc mai mult la sănătate?
— Avem mai mulți bolnavi. Poate e din cauza că acum copiilor sub 18 ani li se eliberează gratuit anumite preparate, noi le spunem oamenilor ca să nu se ducă să cumpere singuri de la farmacii. Îninte cumpărau de la farmacii ce li se propunea, acum neapărat merg la medicul de familie să li se prescrie rețete de preparate compensate și pentru copii, și pentru bolnavii cronici. Nu e rău și bolnavi sunt mai mulți fiindcă se ține evidența.
— Aveți gospodărie, cum vă ajung puteri?
— În gospodărie se descurcă foarte bine soțul, se ocupă de incubator, crește doi purcei. Vacă nu avem de un an, pur și simplu, nu reușesc, copiii sunt mari și nu au nevoie de lapte. Avem un fiu și o fiică, ea e pediatru și locuiește la Chișinău, soțul ei e traumatolog-ortoped, au doi copii.
— Iar fiul?
— Fiul, ca mulți tineri, lucrează peste hotare, familia lui e în satul vecin. Acum tinerii nu rămân, toți vor să plece, numai că unii reușesc, alții – nu.
— Aveți pe cineva la baștină?
— Numai surorile. Am fost șapte la părinți. Nu mai sunt în viață nici mama, nici tata, mama a decedat la 75 de ani, iar tata – mai devreme. Mă duc rar, ultima dată am fost cu opt ani în urmă, când a murit mama. Acum casa mea e la Chirileni, și, cu toate că uneori mi se face dor de patrie, gospodăria, serviciul mă țin pe loc. În schimb, mă vizitează surorile, acum este internet, vorbim des și parcă am fost la ele, iar ele – la mine.
— Mi se pare că sunteți foarte optimistă.
— Așa și este, altfel nu se poate. Azi pur și simplu am obosit prea tare, am avut mult de lucru, acum mai trebuie să muncești în grădină, mă culc la 01.00, nu reușesc să mă odihnesc. Cred că în oraș e mai simplu, de obicei, asistentele medicale au un program stabil de muncă, iar noi avem și apeluri, și femei gravide, și copii, și bolnavi, dar reușim.
— Ce vă încălzește sufletul?
— Probabil, lucrul meu, casa, copiii, nepoții, oamenii buni.
