Astăzi vorbim cu Ion Radu, locuitor al satului Romanovca, care a văzut multe pe parcursul vieții sale, poate fi numit iubitor de adevăr (de obicei, aceștia nu sunt agreați într-o societate în care încălcarea regulilor și legilor este considerată normală), pentru care munca este sensul vieții, e un om interesant ca interlocutor.
— Romanovca este satul natal al dvs.?
— E satul meu de baștină, Aici, tatăl meu, ca mulți locuitori ai satului Cornești, a cumpărat pământ și a construit o casă, mai întâi una mică, iar anul când m-am născut eu, a mai înâlțat una mare, tot lemnul pentru casă l-a adus din România. Cu timpul, în casa veche s-a stabilit fratele mai mare cu familia sa. Am fost șase copii la părinți: eu, fratele și patru fete, alți doi copii au murit. Îmi aduc aminte, când a început războiul, trei avioane germane au venit și au început să bombardeze, iar mama ne-a ascuns în beci. Curând întreg satul a fost evacuat în satul Săghieni, câteva luni mai târziu am fost duși la Milești, raionul Nisporeni, apoi din nou la Săghieni.
— După război nu a fost mai bine, ba foamete, ba deportări.
— Imediat după război, tatăl nostru a fost arestat doar pentru că era consilier la primărie. A fost ținut într-un subsol adânc ce se afla în centrul raional Cornești, apropo, în clădirea centrului actual pentru reabilitarea copiilor se afla sovietul. Asmuțau câinii asupra lui, dar el nu avea ce să recunoască. Apoi a fost trimis la Bălți, iar în ultima zi de aflare a lui acolo, eu și mama ne-am dus pe jos, eu tot drumul întrebam cât mai avem de mers. Tata a fost condamnat la 10 ani și trimis în Uglici, regiunea Iaroslavl, unde a stat 9 ani, fiind eliberat după moartea lui Stalin.
— Câțiva ani mai târziu, mama împreună cu voi a fost deportată în Siberia ca persoane bănuite de atitudine ostilă.
— Este greu de spus de ce ne-au deportat, chipurile, am fi fost bogați – doi cai, boi, oi, porci, însă, după ce l-au arestat pe tata, ne-au confiscat jumătate din tot ce aveam, chiar Crucea Sf. Gheorghe i-au luat-o – el a fost participant la primul război mondial.
— Durerea, supărarea, simțul nedreptății au rămas?
— Vreau să spun că nu aș dori nimănui să treacă prin așa ceva. Durerea trăiește în sufletul meu, dar nu am dreptul să judec, pentru asta este Dumnezeu. Am fost puși la multe încercări, nu credeam că vom supraviețui, dar credința din suflet ne-a dat întotdeauna putere.
— Când v-ați întors acasă?
— Eu am venit în 1956. După eliberarea sa, la noi, în raionul Golîșmanov din regiunea Tiumen, a venit și tata. M-am dus să-l întâlnesc cu un cal în centrul raional și el nu m-a recunoscut. A lucrat acolo timp de doi ani și a decis să se întoarcă acasă, la scurt timp după aceea am fugit acasă și eu, surorile plângeau, nu mă lăsau să plec. Mama? Mama nu mai era, murise de durere. Când am venit în Romanovca la fratele meu, la care trăia tata, deoarece în casa noastră se afla cârmuirea kolhozului, el tocmai făcea mămăligă. Oare de ce asemenea clipe rămân în memorie pentru întreaga viață? Surorile s-au întors mai târziu. Nu aveam dreptul să locuiesc în satul natal și mi-am găsit un loc de muncă la „Moldselhoztehnika” în Cornești, iar noaptea veneam la fratele meu. Unele indulgențe am obținut în anii 60.
— Ați lucrat în „Selhoztehnika” toată viața?
— Am muncit acolo 25 de ani, apoi tot atâția inginer mecanic la „leshoz” (gospodăria silvică). Am lucrat o jumătate de secol. Acum am pământ, o parte am cumpărat-o, grădină lângă casă, fiii mei au case și grădini.
— Unde sunt copiii acum?
— Fiica mai mare din prima căsătorie a rămas în Rusia, un fiu e în Italia, celălalt în Spania. Prima căsătorie? M-am însurat cu o fată din regiunea Tiumen, surorile m-au impus. Când aveam de gând să mă întorc în Moldova, ea a spus că nu va merge nicăieri, deși aveam o fiică. Devenind matură, fata a venit să mă viziteze. Cea de-a doua soție e din Rădenii Vechi. Nici ei nu i-a fost ușor în viață. Tatăl și fratele au murit pe front, mama a rămas singură cu copiii. Din păcate, ea nu mai este în viață.
— Cu ce vă mai ocupați afară de pământ?
— Am multe îndeletniciri, am nu numai vii, ci și o livadă de nuci, pădure. Da, am plantat o pădure, pentru că, cu cât sunt mai multe păduri, cu atât aerul este mai curat. Oamenii nu fac asta, unii se ocupă de braconaj, fură.
— Ați pregătit case pentru fii, sperați că se vor întoarce în sat?
— Cel mai mare se va pensiona peste trei ani și se va întoarce cu siguranță aici, pentru asta a reparat aproape complet casa. Cred că și mezinul se va întoarce.
— Ce vă amărăște acum?
— A mai rămas un lucru care amărăște sufletul, și nu doar pe al meu – să văd ordine în țara noastră, să avem un guvern și un parlament ca în toate țările normale, să se pună capăt corupției, ca cel puțin copiii, nepoții noștri să primească salarii decente, oamenii să trăiască pașnic, să nu facă tot felul de lucruri stupide, că nu apeleze la instanță când li se vorbește în limba de stat, să se respecte reciproc.
