Învățământul românesc din Basarabia în perioada interbelică (1918-1940)

Istoria își are surprizele ei. În august 1916, când România a intrat în Primul Război Mondial alături de Antanta, din care făceau parte Franța, Marea Britanie și Rusia țaristă, eliberarea Basarabiei (teritoriul dintre Nistru și Prut; dintre Carpați și Marea Neagră) nu-și găsea reflectarea în calculele factorilor politici de decizie de la București. Aceștia își stabiliseră ca obiectiv eliberarea românilor din Transilvania și Bucovina de sub dominația austro-ungară.

Și totuși Basarabia a fost cea dintâi provincie care s-a eliberat de sub dominația străină și s-a unit, la 27 martie 1918 cu România. Acest fapt s-a datorat dezagregării Impreiului Rus, la care românii basarabeni și-au adus propria contribuție. Câteva luni mai târziu, a urmat Unirea Bucovinei (28 noiembrie) și Transilvaniei (1 decembrie), constituindu-se astfel Statul Național Unitar Român. „În noile sale frontiere, România era un stat de mărime medie în Europa, ocupând locul 10 după suprafață și locul 8 ca număr de locuitori”.

Ponderea Basarabiei în cadrul Statului Național Unitar Român era de 15,1% în privința populației și de 15,9% a teritoriului.

Odată cu ratificarea de către regele Ferdinand I a actelor de unire toți locuitorii provinciilor istorice respective au devenit cetățeni români cu drepturi și obligații egale cu cei din vechiul Regat.
Noile realități socio-politice, economice și culturale, marcate de Actul Unirii de la 1918, precedat de o perioadă a redeșteptării naționale în provinciile reunite, au condus la reforme de amploare în România întregită, potrivit contextului istoric creat.

Învățământul, știința și cultura au cunoscut o dezvoltare fără precedent în România interbelică. Mircea Eliade în opinia sa menționa: „Avem datoria să lărgim considerabil orizontul cultural românesc, deschizând ferestre către universuri spirituale rămase până atunci inaccesibile”.

Factorul uman al reformelor în învățământul din Basarabia interbelică a fost reprezentat întâi de toate de oamenii iluștri ai românității din ținut, printre care întâietatea aparține profesorului Ștefan Ciobanu, considerat cel mai de seamă cărturar pe care l-a dat națiunii române Basarabia interbelică și predecesorului său Constantin Holban. A urmat o pleiadă întreagă de profesoriși învățători, care au contribuit, după cum sublinia T. Simensky la „înălțarea prestigiului școlii românești în provincia de peste Prut, e vorba de P. Halippa, I. Pelivan, I. Frațiam, Arhimandritul Gurie, A. Mateevici, P. Gore, E. Alistar, Vl. Herța, S. Murafa, D. Gusti, Gh. Stănescu, V. Stroescu, T. Hotnog, I. Parhon, M. Ștefănescu, N. Șerban, T. Bratu, L. Marian, I. Negrescu, I. Hâncu, I. Donciu, Gh. Păun, Al. Nacu, V. Cibotaru, D. Barbu, S. Botezat, C. Popescu, D. Cara-Constantin etc.

Învățământul din Basarabia în perioada interbelică a constituit domeniul fundamental de ridicare a nivelului de cultură a poporului, de formare a cadrelor de specialiști pentru economie, administrație, știință și învățământ etc., neexistând nicio discriminare a cetățenilor în acest sens.

Învățământul și-a adus propria-i contribuție în acest domeniu/ una dintre cele mai importante acțiuni viza diminuarea analfabetismului. Ponderea știitorilor de carte era în Basarabia de 19,4%, conform recensământului din 1897. „Procentual cel mai scăzut de știință de carte” era printre românii moldoveni și constituie: pentru bărbați – 85,5%, pentru femei – 98,3%”. După Unire ideea școlii naționale a fost realizată fără niciun obstacol din partea autorităților statului.

Către anul 1924, în Basarabia funcționau deja mai mult de 1700 de școli primare naționale. În localitatea Ungheni-Târg pe lângă învățământul primar, funcționa și un orfelinat pentru băieți „Ecaterina Teodoriu”, finanțat de către Statul Român.

La 26 iulie 1924 a fost promulgată Legea cu privire la învățământul primar și secundar al Statului Românesc. Această nouă „constituție” a statului prevedea măsuri concrete pentru dezvoltarea învățământului în tot statul românesc, inclusiv în Basarabia: se aprobă dreptul la învățătură pentru toți copiii, indiferent de sexul, naționalitatea și rasa lor, se introducea învățământul primar și secundar obligatoriu, cu o durată de 7 ani, din care ultimii ani erau destinați învățământului practic.

„Crearea școlii noi s-a produs ca un proces de profundă transformare și adaptare spirituală a tuturor factorilor umani ai educației: profesori, elevi, părinți, funcționari publici, slujitorii cultelor”. Transformările erau profund conștientizate de factorii educației. Printre primii care i-au urmat pe conducătorii școlii naționale au fost cadrele didactice școlare. Acestea s-au încadrat foarte activ în însușirea, implementarea și propagarea celor mai noi idei și concepții didactic-educaționale. În această muncă alături de vestiții pedagogi din București, Iași, Galați, Cluj s-au încadrat și profesorii școlari din Chișinău, Bălți, Cahul, Soroca, Ismail, Cetatea Albă, Cernăuți etc.
Un rol deosebit de important l-a avut în acea perioadă revista lunară „Școala Basarabiei”, publicație oficială a Directoratului Instrucțiunii Publice Basarabia, care a început să apară din noiembrie 1918 (director Ștefan Ciobanu, redactor Apostol Culea). În paginile ei erau abordate diverse probleme și puncte de vedere cu privire la învățământul și educația națională.

Un merit deosebit în ce privește dezvoltarea conștiinței naționale îl are A. D. Culea, care a formulat idei pertinente cu privire la educația națională. La metodologia educației naționale, el arată că „secretul pedagogic e de a ști să însuflețim și să spiritualizăm viața, natura din jurul copilului pe înțelesul și inima lui…”.
Este important să marcăm că sistemul național de învățământ a fost adecvat specificului național românesc, în general, și condițiilor specifice ale Basarabiei, în particular, care să valorifice tradiția pedagogică naționale, cât și tradiția și ideile moderne din spațiul cultural european. Noul concept al școlii naționale românești prevedea o educație a copiilor pe valorile fundamentale ale culturii naționale. Mecanismul de materializare a conceptului l-a constituit învățământul în limba maternă, studiul istoriei naționale și a geografiei ținutului, a tezaurului spiritual național cu specificarea celui local etc.

Originalitatea gândirii pedagogice interbelice românești în Basarabia este dată și de faptul că s-a reușit integralizarea discursului teoretic cu demersul praxiologic, al ideilor și conceptelor europene cu cele autohtone, unele dintre care (de exemplu Școala activă), menținându-și valoarea și în prezent. Idei și concepte pedagogice originale au elaborat și promovat N. Dragomir (respectul pentru copil și personalitatea lui, drept condiție existențială a instruirii eficiente); V. Harea (colaborarea statului, familiei, societății și bisericii în educația tineretului); V. Cibotaru (importanța disciplinei în educație și caracterul ei moral); D. Barbu (învățământul primar rural și formarea profesională inițială a învățătorilor rurali); Ioan N. Chicu (educația cetățenească și socială în școala primară); N. Olaru (integritatea ființei celui educat, exprimată de unitatea sferelor intelectuală, socială, morală și psihologică); S. Botezat (metodologia bazată pe puterile sufletești ale elevului).