Deslușind anevoios politicul, dar mai esențial tagma acelor mulți spațiului dintre Prut și Nistru, parte și R. Moldova, voi încerca să elucidez spiritul intern și acțiunea externă a românilor adevărați. Evident și a celor, care stau pe traseu, urcând sau coborând din mașina timpului. Voi porni de la atitudinea surprinzătoare a marelui muzician român George Enescu, fiind și el copil.
La vârsta de șapte ani, George Enescu se pregătea să plece la Viena, pentru a studia la Conservatorul de acolo, ceea ce a și făcut între 1888 și 1894. Era cel mai tânăr student selectat de prestigioasa instituție și singurul student internațional, care beneficiase de o excepție de la regula că trebuie să aibă minimum 14 ani la momentul admiterii. În 1891, a concertat la Palatul regal, în prezența împăratului Franz Joseph, ce urmează se cunoaște.
Dar, înainte de toate acestea, pe când copilul de șapte ani se pregătea să plece la Viena, acesta o întreabă pe mama: „Mamă, pot să le spun acolo că sunt român?”. Mama îl liniștește: „Sigur, de ce să nu spui?”. Vine replica sublimă a lui George Enescu: „Mă gândeam… să nu creadă că mă laud.”, o replică călăuzitoare pentru toți românii de astăzi din Țară și de peste hotarele ei.
Dacă citim istoria SUA găsim ingredientul secret, care a făcut din America, peste secole, ceea ce este astăzi: încrederea oarbă în forțele proprii, atingând un destin măreț și unic fără sprijin și ajutoare din exterior. Remarcăm conștiința sinceră a potențialului și a valorii colective, așa cum aprecia în 1888 copilul George Enescu.
După deceniile de totalitarism comunist și după șirul nesfârșit de eșecuri postcomuniste (generate de vechii nomenclaturiști) în cazul R. Moldova, cât și a României, trebuie să facem un exercițiu național de recuperare a memoriei și redobândire a încrederii în noi înșine. Numai așa națiunea română își va ridica din nou fruntea.
A ne duce crucea, nu înseamnă a ne resemna, ci din contra. Isus a urcat pe Golgota, pentru că a ales în mod conștient să urce pe ea. Nici nouă nu ne este permis să ne ascundem în spatele unor scuze jalnice: „Oricum nu se mai poate face nimic pentru mioriticul plai”. Aceasta nu este o alegere, ci o capitulare necondiționată, deci practic o renunțare la libertate. În cartea sa „Omul în căutarea sensului vieții”, Victor Frankl spune povestea unui supravețuitor al Holocastului, trecut prin patru lagăre de concentrare. Supravețuind miraculos, Victor Frankl ne avertizează, că sensul vieții nu este nici fericirea, nici succesul. Acestea pot fi, în cel mai bun caz, efectele modului în care ne pune viața. Viața înseamnă suferință, la un moment dat sau altul. În acel moment, pentru a ne putea ridica la loc în picioare, trebuie să fim ancorați într-un sens. Ancore solide, care să ne ajute să ne ridicăm din nou în picioare. Dar ce punem în loc? Răspunsul vine tot de la el: „Viaţa înseamnă, în ultimă instanţă, asumarea răspundirii pentru găsirea răspunsurilor corecte la provocările ei şi îndeplinirea sarcinilor pe care viaţa vi le trasează fiecăruia dintre noi, în mod constant”.
Acest spaţiu carpatin are însemnătate deosebită în viaţa fiecăruia ce gândeşte româneşte, aici sunt rădăcinile noastre. Totul ţine de responsabilitate şi de asumare. Se cunosc soluţii viabile, testate cu succes în alte state şi chiar la noi, punctual, la nivel local. Rămâne doar întrebarea: ce suntem pregătiţi să facem? Suntem pregătiţi să fim cetăţeni, nu doar simpli observatori şi consumatori? Suntem pregătiţi să intrăm pe arena publică uniţi fără frontieră la Prut? Suntem pregătiţi să ne asumăm viitorul, nu doar să ne plângem de prezent?
Sunt puţine certitudini pe lumea asta, dar una dintre ele e viaţa noastră irepetabilă. De aceea este vital ca ea să însemne ceva mai mult decât o simplă trecere prin timp.
E benefic să urmăm sfatul filosofului roman Seneca: „Puţini sunt aceia care orânduiesc viaţa şi lucrurile după un scop: ceilalţi, la fel ca aceia care plutesc pe un fluviu, nu merg, ci sunt purtaţi…”. Avem un scop măreţ, unitatea neamului românesc. Rămâne să-l înfăptuim împreună, pentru că numai aşa va avea o şansă reuşită – naţiunea. „O ţară nu înfloreşte din parlament, nici din guvern, înfloreşte din străduinţa şi din conştiinţa fiecăruia individ în parte” ne scrie Părintile Iustin Pârvu.
Şi ce să lăsăm în urmă dacă nu o Ţară mare şi unită pentru viitoarele generaţii? Şi când să lăsăm, dacă nu acum? E timpul faptelor cu spirit enescian!
Sursă de inspiraţie: „Planul pentru o Ţară, în care vrem să rămânem” de Sebastian I. Burduja, Litera 2020.
