Continuare. Început aici.
După o perioada de timp, în toiul verii, a venit fiul mai mare Arcadie în ospeție la bunei. El avea cam șaisprezece ani. Mitică, văzându-l prin centru satului cu câțiva prieteni din mahala, s-a bucurat nespus și l-a invitat în ospeție. A doua zi Arcadie a venit la ei, mătușa Mărioara era bucuroasă foarte mult, doar ea l-a crescut de mic. Seara a venit Mitică de la lucru, Arcadie se juca cu David și Radu, toți trei găsise limbaj comun.
Mitică văzu că Arcadie venise cu o motocicletă veche, pe alocuri legată cu sârmă, s-a uitat lung și nu a spus nimic. Seara Arcadie s-a dus la bunei, dar Mitică i-a zis: „Arcadie, vino duminică la noi”. Duminică el s-a dus la magazin și i-a procurat lui Arcadie o motocicletă sportivă foarte frumoasă. Băiatului nu-i venea a crede că tata i-a cumpărat motocicletă performantă, cu așa motociclete se organizau întrecerile sportive.
Mitică cu mare dragoste îl privea pe Arcadie cum se bucura de motocicleta lui, el de bucurie nu a rezistat și l-a cuprins pe Mitică, spunându-i: „Mulțumesc, tatăl meu cel bun1”.
Mitică tocmai se pierduse cu firea, niciodată fiul lui nu l-a cuprins. Totodată Mitică s-a apropiat de Arcadie, spunându-i: „Acum ai să te plimbi oleacă cu tata, eu am să-ți arăt cum trebuie să conduci, să ei seama că are tare mare viteză, tu nu ai practică și să fii tare atent și la viteză mică să mergi, ai înțeles, tatii?”.
În duminica ceea Mitică mult a învățat băiatul să meargă cu motocicleta.
Au trecut trei săptămâni. Într-o zi Mitică a fost chemat urgent acasă, el nu știa de ce era chemat, dar de durut îl durea inima de dimineață. Apropiindu-se de casă, văzu mașina de urgență medicală și mașina de poliție la poartă, i se tăiase picioarele de la genunchi și îi părea că nu mai ajunge în ogradă. Când a intrat și l-a văzut zăcând pe troscotul din ogradă pe Arcadie numai sânge, a căzut în genunchi, răcnind în gura mare: „Ce ai făcut, băiatul tatei, ce ai făcut?”.
A fost tare mare jale, toată ocara care era pe pământ căzuse pe capul lui Mitică. El era în toate de vină, toate rudele din partea Galinei îl blestemau și îl învinuiau, mai nici la înmormântare nu-i dau voie să vină să-și petreacă feciorul pe ultimul drum. Cel mai tare a suferit mătușa Mărioara, ea nici la cimitir nu se putea duce, o dureau foarte mult picioarele și nici nu dorea să dea ochii cu nora Galina.
Peste două săptămâni după decesul lui Arcadie s-a stins bătrâna mamă, ea a murit liniștită, tăcută după cum a și trăit.
Mitică, după atâtea tragedii, se schimbase, nu mai era așa vesel, plin de viață, de energie, parcă era epuizat.
Feciorul David, după îndrumarea verișorului Sandu, feciorul mai mare al mătușii Marina, care slujea preot, a intrat la școala de preoți și când a terminat-o l-au botezat și, minunea lui Dumnezeu, Episcopul i-a pus numele Moisei. David, auzind numele de preot, tresărise și se gândi că bunica se va bucura că el totuși va avea numele bunelului.
Cu timpul au jucat nunțile la toți copiii, prima nuntă a fost a Steluței cu un băiat din sat, a doua a lui David, și ultima nuntă a fost a lui Radu. Toți copiii erau muncitori, harnici, părinții aveau bucurie de la ei.
Anii treceau. Gospodăria din sat s-a divizat, s-au început timpuri oleacă mai grele. Mitică, deprins cu lucrul, nu s-a pierdut cu firea, și-a procurat căruță, cal, vacă și muncea și la deal și acasă. Relațiile dintre Dana și el se răceau, deveneau pe zi ce trece mai străini, poate își lăsa amprenta și diferența de vârstă.
Într-o zi Mitică venea de la deal și îl văzu pe vecinul lui Andrei Cotrobai care mergea înaintea lui cu căruța cu cai, din urmă cu greu mergea mânzul mititel, slăbuț șchiopătând. Atunci Mitică îl întrebă:„Ce are mânzul acesta, bade?”. „Nu știu în ce a călcat și șchiopătează, dacă vrei, ia-l ție, el mie nu-mi trebuiește”. Lui Mitică i s-a făcut jale de mânz, i-a dat lui Andrei bani și a luat mânzul. S-a dus drept la doctorul veterinar, acela a controlat mânzul, a găsit în copita lui o țintă care era intrată adânc. Doctorul a prelucrat rana, i-a dat și lui Mitică unguent să prelucreze timp de câtva zile rana, Mitică a luat mânzul și a plecat spre casă. El s-a atașat foarte mult de mânz, i-a pus numele Bălanu, da și el parcă a înțeles că Mitică e om bun, că din ziua ceea se ținea de el permanent. Mitică avea de acuma șaizeci și cinci de ani și Dumnezeu ținea cu dânsul, era sănătos, nu era gârbovit, nu avea un fir alb în păr, nimeni nu-i dădea anii care îi avea.
El observase că Dana venea de la lucru mai târziu, dacă o întreba de ce așa vine se începea scandal în casă. Așa a durat câțiva ani. Într-o sâmbătă Mitică, venind de la deal,văzu că Dana făcea curat în casa mamei sale. O întrebă ce face. Ea îi răspunse: „De azi tu te muți să trăiești în casa mamei tale, iar eu voi trăi în casa noastră”. Mitică o corectă: ”Adică tu vei trăi în casa mea”. Dana nici nu a negat, da, așa va fi. El îi zise: „De ce mă fugărești tu din casa mea?”. Ea îi răspunse:„Eu așa vreau”.
Mitică răsuflă din greu și porni spre poartă, s-a dus la fratele Grigore, dar nu i-a spus ce are pe suflet și de ce este așa de trist. Când Mitică s-a căsătorit cu Dana, el unicul a fost contra Danei și i-a zis: „Frate, tu faci a doua greșeală în viața ta, alungă femeia aceasta, ea nu este pentru tine”, dar Mitică de acum nu o putea scoate din inimă pe Dana.
Venind la Grigore, Mitică a servit două pahare cu vin și nu a vrut să se ducă acasă, era obosit și s-a culcat pe prispa casei, dar Grigore s-a priceput că iarăși între frate și Dana a fost scandal și s-a dus să limpezească apele. Nu o dată a văzut Grigore cum pe Dana o aducea cu mașina când un amant când altul, el vedea, dar nu-i spunea lui Mitică să nu-l întristeze, dar acum nu a mai putut răbda. Ajuns la ușă, o strigă: „Ei, cucoană, ia ieși afară, tu mai ai să-ți bați joc de fratele meu?”. Dana a rămas șocată: „Ce întrebare e aceasta?”.
Grigore nu a mai putut răbda și îi zise: „Ai noroc, viperă, că nu ești soția mea, tu de mult ai fi fost alungată din casă cu un genunchi în fund de ajungeai în mijlocul drumului”. Dana, nedeprinsă cu așa cuvinte, a vrut să-l lovească pe Grigore, dar el o apucă de plete și a măturat ograda cu dânsa, el simțea cum părul se rupe în mâinile lui, dar deloc nu-i era jale, Dana țipa ca din gură de șarpe, dar el nu-i da drumul, apoi a zis: „O dată de mai ridici vocea la fratele meu, ori de te mai văd cu lepădături prin jurul casei, te vâr în pământ”.
Mitică s-a mutat cu traiul în casa mamei lui, era liniștit, își iubea animalele, mai ales mânzul. El creștea un cal frumos, înalt și tare mult îl iubea pe Mitică. După o zi de lucru, Mitică cosea o căruță de fân să aducă acasă, se culca în căruță pe fânul proaspăt cosit și Bălanu liniștit atent, ca pe o comoară, își ducea stăpânul spre casă, se ferea de tractoare, de mașini și când ajungea acasă necheza de câteva ori, Mitică știa că au ajuns acasă. El cobora din căruță, își netezea calul, dându-i să mănânce ceva bunișor și apoi întra în casă. Duminica Mitică ducea calul la păscut pe șes, acolo mai erau cai care liniștit pășteau iarbă, seara aducea calul acasă, îi da iarbă să mănânce. Într-o duminică s-a luat cu Nichita Boulean la un pahar de vin și nu s-a dus dintr-odată să aducă calul acasă, s-a culcat să se odihnească puțin și s-a dus să-și aducă calul mai târziu. Când a văzut că pe șes nu mai este nici un cal, Mitică s-a neliniștit, a căutat calul până dimineață, dar nu l-a mai găsit.
Tare mare îi era jalea, nu-și găsea locul, nu mânca, nu se odihnea, zi și noapte cutreiera tot satul, toate dealurile, pădurea, îl striga, dar totul era în zădar. Era luna decembrie. Mitică se culcase să doarmă, la un moment dat i s-a părut că l-a auzit pe Bălanu nechezând la poartă, el sări ars din pat, cum era cu picioarele goale a încălțat din mers o pereche de caloși, a tras o scurtă pe umeri și a ieșit fuga afară, strigându-l cât putea pe Bălanu, dar afară nu era nimeni. Mitică porni să-l caute pe drum, l-a căutat câteva ceasuri la rând, înghețase bocnă, afară se întunecase de-a binelea și el se rătăcise, nu găsea casa, mergea și plângea, când, deodată, auzi un glas: „Bade Mitică! mata ești? Mata ai înghețat, de ce nu te duci acasă? Eu îs Maria lui Timofte, am lucrat la mata în brigadă”. Mitică îi zise:„Te cunosc, Mărie, dar m-am rătăcit, nu găsesc casa”. ”Haide cu mine, bade Mitică, noi trăim alături, eu am să te duc acasă”.
Ajungând acasă, Mitică s-a culcat și nu s-a mai sculat din așternutul său. A doua zi Dana, văzând că Mitică nu a ieșit pe afară să hrănească păsările, veni să vadă ce face, cum se simte. Văzându-l în pat, schimbat la înfățișare, a sunat la feciorul mai mare David să-i spună că Mitică s-a îmbolnăvit. A sunat și la salvare, medicii au constatat că are pneumonie acută, dar Mitică nu a vrut să se lecuiască, el așa i-a spus și feciorului, și doctorilor: lăsați-mă să mor, eu nu mai vreau să trăiesc.
David s-a uitat în casa unde trăia tatăl lui și nu-i venea a crede că mama sa a putut să procedeze în așa fel cu tatăl lui, aerul din casă era greu de răsuflat, aflându-se câteva minute, el de acum nu mai putea răsufla, era un aer greu de fum, pereții erau negri, prin ferestre nu putea răzbate nici lumina zilei. David o privi pe maică-sa cu dojană și îi zise: „Ajută-mă să-l ducem pe tata în casă”.
Peste o săptămână Mitică s-a stins liniștit din viață fără a fi povară pentru nimeni, după cum a și trăit: frumos, modest, plăcut tuturor, doar soției lui fiind o povară, dar el oricum a iubit-o până la ultima suflare, fiind învins de soartă. Când l-au scos din casă, toată lumea se mira, era un bărbat mult după șaptezeci de ani, dar nu arăta nici într-un caz de vârsta lui. Avea părul bogat negru, doar câteva fire albe pe la tâmple, fața netedă și un zâmbet pe înfățișare. Fratele Grigore, care cel mai mult l-a iubit și l-a stimat, a zis:„Uitați-vă ce zâmbet frumos are fratele, el a întâlnit-o pe mama, pe Arcadie și căluțul lui pe care atâta timp l-a căutat”.
