Astăzi propunem atenției dumneavoastră o poveste de viață scrisă de Eugenia Iacobei. De mai mulți ani dumneaei, cum găsește o clipă liberă, se așază la calculator și începe să-și depene amintirile. Scrie despre viața oamenilor apropiați. Astfel, consideră ea, va lăsa o amintire frumoasă despre rude celor două fiice și trei nepoți ai săi. Povestirile le-a adunat în două cărți și credem că, în felul acesta, va lăsa o amintire frumoasă și despre sine.
Mitică, îngândurat, mergea, după o zi de lucru, spre casă. El era locuitor al satului Negrești din nordul Moldovei. Satul era mare, avea o populație de cincisprezece mii de cetățeni.
Lucra ca brigadier în colhoz, în grija sa avea cincizeci de hectare de livadă de meri și șaptezeci de hectare de vie europeană. Lumea îl stima, muncitorii își cunoșteau lucrul bine și brigada lui permanent era menționată cu premii, el era pe tabla de onoare.
Mitică trăia cu mama lui Mărioara, o femeie de șaizeci de ani, blajină și bună la suflet, o gospodină bună. Era mătușa Mărioara văduvă de război, a crescut singură două fete și doi băieți. Toți erau gospodari pe la casele lor. Când bătrâna povestea despre soțul ei Moisei, i se lumina fața, avea treizeci și doi de ani când a fost luat la război.
Fiicele, Marina și Lenuța, trăiau mai departe de casa ei, la marginea satului, iar feciorul mai mare Grigore a construit casa drept lângă gardul ei.
Cu toții se înțelegeau bine și mama se mândrea cu ei că erau gospodari, numai scârbă avea de la feciorul mezin, Mitică.
Mitică după patru ani de căsătorie, a divorțat de soția lui Galina. Inițiatorul de a divorța era Galina. Ea era dintr-o familie mai avută decât familia lui Mitică, tatăl ei Dumitru avea o prisacă de cincizeci de familii de albine și era mândru tare.
Avea Mitică cu Galina un băiat și o fată. Copiii mai mult i-a crescut mătușa Mărioara, ea tare s-a mai întristat că tinerii divorțează, cu toate că din partea nurorii ea nu avea gram de stimă, ea mult o ajuta, spăla, bucate gătea – totul era în zădar. Mitică nu a vrut să divorțeze, dar Galina a făcut în fel și chip și au divorțat.
Mătușa Mărioara a fost și la judecată, a așteptat hotărârea afară pe o bancă și când l-a zărit pe Mitică ieșind afară gârbovit, cu capul în jos, s-a priceput, feciorul ei a divorțat. S-a sculat de pe bancă și prima dată i-a reproșat Galinei: „Ce nu ți-a plăcut la feciorul meu? Tot satul îl stimează, odată nu a ridicat vocea la tine ori să te lovească!”. Nora i-a răspuns răutăcios:„Totul nu mi-a plăcut în neamul vostru, dar cel mai tare mi-i silă de tine, pleacă din calea mea!”. Bătrâna s-a clătinat de durere și s-a așezat pe bancă plângând.
Timpul trecea. Mitică a înțeles dorința Galinei de a divorța, de câte ori se duceau pe la nunți, cumătrii, ea își rupea capul după fostul ei iubit Nicolai, care lucra medic la policlinica raională, Galina își pierdea mințile. La sârbă dansa lângă dânsul, căuta vorbă și făcea tot chipul ca a doua zi să plece la raion. Mitică știa că Galina l-a iubit pe Nicolai cândva, dar el a folosit-o și pe urmă a abandonat-o, nu avea el timp pentru a se căsători, el învăța. În zădar Galina a divorțat, Nicolai s-a căsătorit cu o soră medicală tinerică și frumoasă foc tot în anul când ea a divorțat.
Mitică visa să-și construiască casa lui și a planificat că va fi construită în ogradă la maică-sa. Fratele Grigore îl încuraja și îl învăța ce trebuie să procure, pe cine să angajeze ca meșter. Mitică, sfătuindu-se cu meșterul Petrică Grosu, cu fratele Grigore, a schițat casa, câte camere, unde să fie dormitorul, unde camera copiilor. Temelia la casă a săpat-o Mitică după lucru. Petrică a controlat lucrul, a măsurat și i-a plăcut. Trei rânduri de cărămidă la casă le-a zidit cu Petrică. Văzând că nu e nimica greu, i-a zis: „Bade Petre, de ridicat pereții îi ridic eu, da lemnul pe casă și ardezia ai s-o pui mata”. Lucra Mitică până pe la ora unu ori două de noapte. Mătușa Mărioara îl privea pe fereastră și îi plângea de milă, zicând: „Doamne, maica Domnului, dă-i putere fiului meu să construiască casa, ține-l, Doamne, sănătos, că tare mult mai muncește!”. Și casa timp de patru ani a fost construită. El procurase în casă mobilă și alte lucruri necesare. Numai mama lui îl înțelegea de ce așa de mult muncește fiul ei, el trăgea nădejdea că Galina cu copiii se vor întoarce acasă. Într-o duminică Mitică de la piață a venit acasă cu fratele Galinei, Dumitru. L-a invitat în casă, i-a arătat toate camerele, Bătrâna i-a servit cu plăcinte, cu vin. Dumitru se miră că Mitică timp de patru ani a construit casa și a îmbrăcat-o. Atunci aflase Mitică că Galina de jumate de an locuiește în capitală, lucrează și e singură. Când Galina trăia la părinții ei, Mitică își vedea copiii, mai ales pe Arcadie, el creștea un băiat frumos, înalt, câte odată reușea și îl invita acasă, bătrâna mamă când îl vedea plângea de bucurie.
În contabilitate de jumătate de an lucra o fată tânără, Ana, venită din centrul raional. Mitică o cunoștea. Seara câte odată lucrătorii din contabilitate mergeau împreună spre casă. Într-o seară împreună cu fetele era și Mitică. Una mai îndrăzneață îl întrebă: „Bade Mitică, de ce nu te însori mata?”. El răspunse cam jenat: „Nu pot întâlni o femeie care să-mi placă, să fie frumoasă, harnică, bună la suflet”.
Atunci, Ana, fata din contabilitate, îi zise: „Eu am o soră care e tot singură ca mata, e frumoasă, harnică și bună la suflet, numai că este cam tânără, are doar douăzeci și unu de ani”. Mitică, auzind cuvintele Anei, îi zise:„Să am eu o soție de douăzeci și unu de ani, îmi dau drumul din avion fără parașută”.
Mitică avea patruzeci și unu de ani, dar arăta cam de vreo treizeci de ani, era înalt cu părul bogat negru, ochii negri, era un bărbat frumos.
Multe femei se mirau: cum de l-a lăsat Galina pe Mitică, un brad de bărbat deștept, frumos, cuminte?
La câteva zile Mitică, văzând-o pe Ana în sală, îi zise: „Cum aș putea eu s-o văd pe sora ta?”.
Ana îi zise: „Dacă mata zici serios, eu o sun pe Dana și sâmbătă o invit la mătușa mea”.
Seara Ana îi zise mătușii Cristina: „Mătușă, săptămâna trecută am vorbit cu badea Mitică despre sora Dana, el a zis că vrea s-o vadă și că sâmbăta acesta s-o invităm să vină la noi”. Mătușa s-a mirat mult: „Cum, Mitică Cojocaru ar vrea să se căsătorească cu Dana? Acesta e fruntea satului din Negrești. Să aibă noroc Dana de așa bărbat? Asta ar fi foarte bine”.
Sâmbătă Dana și fiica ei Steluța de trei anișori erau la mătușa Cristina. Ele s-au pregătit de venirea lui Mitică, mătușii nu-i prea venea a crede, dar pe la ora nouă Mitică a venit. El era om sociabil, glumea, vorbele curgeau gârlă, toți se simțeau bine. Pe la ora două Mitică și Dana s-au pornit acasă.
Pe bătrâna mamă nu o prindea somnul, ea știa unde e plecat Mitică și era îngrijorată să nu dea greș iarăși băiatul ei. Auzind poarta, a ieșit în prag. Dana, văzând-o pe mama lui Mitică, s-a aplecat și i-a sărutat mâna. Biata femeie, huiduită permanent de fosta noră, s-a înduioșat, a cuprins-o pe Dana, a binecuvântat-o, zicându-i: „Bine ai venit, copilă, în casa noastră”.
La câteva zile Dana îi zise lu Mitică că ea a lucrat la un magazin în centrul raional și are o datorie de nouă sute de ruble, care trebuiesc achitate urgent, altfel poate să fie judecată. Mitică nu a spus nimănui niciun cuvânt, s-a dus și a achitat datoria.
Ei se împăcau bine, bătrâna se atașase de Steluța, ele în legea lor vorbeau, cântau și seara dormeau împreună. Mătușa Mărioara era o femeie foarte liniștită și bună la suflet, Dana se mira cât de rea trebuie să fii să nu te înțelegi cu așa un suflet bun. Toamna Mitică s-a interesat și prin cunoscuți în luna august Dana a fost înmatriculată la școala de bucătar, staționar, pe un termen de un an jumătate, în capitală.
Viața mergea înainte, Dana în toată sâmbătă venea acasă, făcea curățenie, gătea mâncare și luni cu primul autobuz pleca la școală. Când Dana a absolvit școala, Mitică i-a găsit de lucru la Școala profesională ca bucătar superior.
În al treilea an de căsătorie Dana a născut un băiat, toți erau fericiți. Băiatul avea de acum două săptămâni, dar nu avea nume. Dana se apropia de leagăn și al zicea: Radu mamei Radu. Mitică îi zicea David al lui Tata, dar bătrâna mamă – Moisei al lui bunica Moisei. Era mare jale.
Într-o zi Mitică scrise trei bilețele pe care a scris trei nume: Radu, David, Moisei.
A pus bilețelele în pălărie și a dus mânuța băiatului lângă bilețele, cât a foit el degețele s-a prins un bilețel de degețel și Mitică a citit: David. Așa a și rămas numele băiatului David. Tare s-a mai întristat bătrâna mamă, aproape plângând a ieșit din casă, zicând: „Câți copii am eu, și nici unul nu a vrut să pună numele bunelului”.
Au mai trecut vreo doi ori trei ani trăiți în armonie și voie bună. La al treilea ani Dana a mai născut un băiat, căruia i-au pus numele Radu.
Mitică și Dana au cununat, au botezat erau oameni văzuți în sat. Nuntașii se bucurau când îl vedeau pe Mitică la nuntă sau la cumătrie, știau că petrecerea va fi veselă. Ana s-a mirat când la o nuntă la masă erau toți oamenii împreună și tineretul și oamenii în vârstă și badea Mitică s-a ridicat în picioare și a felicitat nunul cel mare cu cununia tinerilor. El din mers a compus și a recitat o poezie, foarte frumoasă despre nunii mari Gheorghe și Maria. Ce oameni gospodari, că au copii, că au mare onoare a cunună tinerii și îi numea pe nume, poezia era din patru strofe care tare bine rimau.
Toți mesenii îl ascultau și îl aplaudau. Pe urmă Ana a aflat că badea Mitică foarte repede compunea poezii despre natură, despre păsări, despre viață. Păcat e că nimeni nu a fost interesat să copie poeziile, să le strângă într-un caiet, să rămână ca o amintire.
Va urma
