De ce se întâmplă așa să nu cunoști persoana, dar ea de la prima întâlnire te atrage și ți se pare că o știi de multă vreme. Așa s-a întâmplat cu Tatiana Iladi, profesoară la Liceul „Mihai Eminescu” din Ungheni care m-a captivat cu fotografiile ei „zâmbitoare” și foarte pozitive de pe profilul său pe rețelele de socializare.
— A câta oară veți intra în clasă?
— Voi merge în clasa mea a 38-a oară.
— Spuneți sincer, ați obosit?
— Vă spun cu toată sinceritatea că una dintre sărbătorile mele preferate este 1 septembrie. Și nimeni nu mi-o va lua. O aștept cu nerăbdare, mai ales anul acesta, după o pauză atât de lungă. Îmi plac foarte mult copiii – îmi dau energie. Copiii? Da, sunt puțin răsfățați, dar noi, cei adulți, înțelepți, în ciuda mândriei noastre, a experienței noastre, a educației noastre ar trebui să coborâm la nivelul lor. Trebuie să le cunoaștem hobby-urile, trebuie să știm cum trăiesc, eu, de exemplu, mă bucur foarte mult că vin și își împărtășesc secretele cu mine, pentru că știu că acesta nu va fi decât secretul nostru.
— De ce sunt interesați școlarii de astăzi, de internet?
— Nu sunt de acord. Ai mei sunt în clasa a IX-a și au multe alte interese. Mulți băieți sunt pasionați de sport, fetele cântă bine, participă la cor și sunt foarte active la diverse evenimente și competiții. Desigur, astăzi este imposibil să trăiești fără tehnologii moderne. Sunt foarte fericită că acum copiii frecventează școala, le este dor de ea, de comunicare. Da, deocamdată vom avea ore în două schimburi, la școală.
— Ne este greu să ne imaginăm ce încearcă ei la lecțiile online, stând în fața unui ecran indiferent.
— Ar fi mai bine să întrebați ce simțim noi (râde). Nu le vedem ochii, mimica și nu există spiritul școlar irepetabil. Uneori plec la muncă cu o dispoziție mai proastă, dar la intrare las toate cele rele la o parte și intru în școală zâmbind.
— Să revenim la familia dvs. Ce rădăcini se împletesc în ea?
— Tata este originar din Climăuți, iar mama e din Șoldănești, au fost trimiși la Ungheni ca tineri agronomi. Eu sunt deja ungheneancă get-beget. În clasa I am mers la școala rusă, dar părinții mei m-au transferat un an mai târziu la școala moldovenească nr. 1, așa că din 1968 mă aflu la această instituție de învățământ, fără de care nici măcar nu îmi pot imagina viața. Fără ce altceva nu mi-o imaginez? Fără prietenele mele, cu care ne înțelegem perfect. În general, am noroc în viață de oameni buni. În întreaga mea viață, m-am ciocnit o singură dată de ticăloșie. Fiica se miră de mine. Ea a absolvit Universitatea Pedagogică Bălți, Facultatea de Limbi Străine, iar acum predă. Ieri a susținut o conferință în Capitală – sunt mândră de ea. Am un nepot minunat, pe 20 august a împlinit 5 ani.
— Nu vă puteți imagina viața fără școală, dar când va veni vremea?
— Am trecut deja prin asta, am venit acasă, am plâns, apoi m-am întrebat: îmi va ajuta? Nu pot sta degeaba și presupun că nu voi sta cu mâinile în sân. Voi merge să-mi ajut prietenele. Am o prietenă în Franța care îmi este ca o soră, datorită ei am văzut deja Parisul de două ori. A fost o mare surpriză pentru mine, mai ales că treceam printr-o perioadă foarte dificilă din viață. A reușit să mă scoată din cochilie.
— Cine, cel mai adesea, vă scoate din cochilie?
— Școala, munca este ceea ce îmi place și mă salvează de toate, mai ales când copiii, în ciuda vârstei mele, zic că sunt mișto, le spun părinților lor că pot să-i cert, apoi să-i îmbrățișez și ei nici măcar nu se supără pe mine. De îndată ce se termină orele, încep să tânjesc, iar aceste 6 luni au fost pentru mine ca o celulă de închisoare. Mă salvau cărțile. Îmi place foarte mult să citesc. Sunt încântată să intru în magazin și să respiri mirosul cărților noi. Am o bibliotecă bună acasă.
— Ce altceva aveți pe lângă cărți, școală, comunicare cu prietenele?
— A fost o vreme când mie și soțului ne plăcea foarte mult să culegem ciuperci. Ne duceam la Bahmut, la Rădeni. Îmi place foarte mult să călătoresc. Cu elevii am călătorit mult atâta timp cât a fost posibil, unii băieți își amintesc și azi excursiile de atunci.
— Există ceva care vă frânge inima?
— Fiul meu. Poate că am avut prea mare încredere în el, de aceea la un moment dat a fost atras de ceva greșit. Numai eu știu câte lacrimi am vărsat. Dar am luptat împreună cu el și am biruit. Deși nu pot spune că nu-mi fac griji. E matur, dar îmi fac griji pentru el dacă întârzie. El știe asta.
— Privind înapoi la trecut, pentru ce vă lăudați?
— Ca să fii angajată la școala nr. 1, pe vremuri era nevoie să treci o selecție dură. Când am depus cerere, mi s-a spus imediat: nu. Am scris cereri la vamă și la bursa muncii. La sfârșitul lunii august, mă sună de acolo și îmi spun că mă primesc ca șefă a secției personal la niște drumuri. După masă, mă sună de la vamă și aflu că documentele mele au fost aprobate. M-am dus și pe drum am fost informată că este un loc în școala mea. Mulțumesc cunoscutei profesoare Eva Ghercicova, ea m-a susținut cu adevărat. Cred că atunci am făcut singura alegere corectă.
— La ce mai visați?
— Vreau la Paris. Eu și prietena mea care a împlinit 50 de ani, iar eu am împlinit 60 de ani în iunie, am vrut să sărbătorim împreună aniversările noastre. Dar acest COVID… Altă prietenă mă invită în Israel. Am locuit cu ea pe aceeași stradă. În general, toți cei care locuiam în cartier eram foarte prietenoși. Iarna ne dam cu sania, vara, inventam tot felul de jocuri la stația de autobuz, care se afla pe strada noastră, Gvardeiskaia. În realitate, cărțile îmi rămân alături, muzica – saxofonul meu preferat.
— Vă doresc să sune întotdeauna, în primul rând, în suflet.
