Cu această fată foarte inteligentă, foarte modestă, foarte luminoasă, elevă la liceul „Vasile Alecsandri” din Ungheni, Elena Romanciuc, am vorbit la sfârșitul lunii iulie, iar cu o lună și jumătate mai târziu a zburat în America, unde a locuit în micul oraș Lowville și s-a întors acum câteva săptămâni …
— Primele tale impresii din America.
— Statele Unite este o țară din filme. De mic copil îmi doream să ajung acolo, iar emoțiile pe care le aveam când am călcat pentru prima data pe pământ american sunt de nedescris. Cel mai mult mi-a plăcut faptul ca oamenii sunt simpli. Chiar din primele clipe am observat ceva diferit: privindu-se, oamenii zâmbeau fără un anumit motiv. Americanii iubesc să comunice, mai ales dacă e cineva diferit. Toate aceste 8 luni am trăit în orășelul Lowville în statul New York. Nu voi uita niciodată cât de călduros m-a întâmpinat întreaga comunitate. Lowville este mai mic decât Ungheniul și are o populație de aproximativ 3500 de oameni.
— Ți-a fost dor de casă? Cum te-a întâmpinat noua familie? Relațiile dintre membrii ei sunt identice cu ale noastre sau există ceva american?
— La început mi-a fost destul de greu să mă isprăvesc cu dorul de părinți, pentru că eram într-o lume nouă și niciodată nu fusesem atât de departe de casă. Cu timpul însă, fiind implicată în activitățile școlare, eram prea obosită ca să mă mai gândesc la asta. Țineam legătură cu mama și tata prin rețelele de socializare. În fiecare duminică vorbeam cu ei În jur de o oră, în plus, în timpul săptămânii, ne scriam mesaje. Familia mea nouă m-a primit cu brațele deschise. Părinții mei americani – Will și Dawn Roggie – aveau 7 copii (dintre care 2 adoptați), dar numai o singură fiică trăia cu ei; ceilalți deja aveau familiile lor. Cuvintele nu pot descrie cât de fericită sunt că am avut oportunitatea de a sta cu ei! Familia lor mereu m-a susținut și mi-au arătat care sunt valorile americane. Relațiile în familie sunt la fel ca la noi, părinții încearcă să le ofere copiilor tot ce e mai bun și îi încurajează mereu cu sfaturi.
— Cum te-a întâmpinat școala, copiii?
— Ca elevă a LACS (Lowville Academy and Central School) am fost întâmpinată cu nerăbdare și curiozitate. Prima mea zi de școală a fost pe 16 septembrie, deși școala începuse pe 3 septembrie. Școala era mult mai mare decât liceul meu, respectiv, îmi era cam greu să găsesc cabinetele, mai ales cu pauzele de doar 3 minute, însa colegii și profesorii mei m-au ajutat mereu. Dascălii mei erau foarte bucuroși să mă aibă în clasa, mereu primeam ajutor când aveam nevoie, iar copii erau foarte curioși să afle mai mult despre mine, pentru că nu întâlniseră în viața lor pe nimeni din Moldova. Pentru unii era dificil să pronunțe denumirea țărișoarei noastre, alții credeau că, de fapt, eu o pronunț greșit din cauza accentului. O dată mi s-a întâmplat să fiu întrebată daca provin din Maldives.
— Cum crezi, ce nu vom avea de-a americanilor multă vreme sau deloc?
— Atitudinea față de lucrurile din jur. Moldovenii, de obicei, nu apreciază lucrurile simple. Spre deosebire de noi, americanii urăsc fudulia și nu se află într-o cursă unii cu ceilalți în planul banilor. Desigur că asta nu se referă la fiecare moldovean în parte, există și oameni cumsecade, care iubesc ceva simplu. Pentru americani chiar o simplă felicitare scrisă pe o bucățică de hârtie valorează cat un cadou scump. Îmi place faptul că se pune accentul pe atenție, nu pe prețul a ceea ce li se oferă.
— Am înțeles că acolo destul de activ ai făcut sport.
— În Moldova nu mă ocupasem niciodată cu sportul. Mi se părea că nu este pentru mine. Eu optam pentru activități mai liniștite, precum arta. Insă când am ajuns în state, am hotărât să încerc ceva nou. Nu mă gândeam niciodată că voi ajunge să îndrăgesc asta atât de mult. Timp de 8 luni am reușit să fac parte din 3 echipe: înot, baschet și atletică ușoară. Deoarece sezonul de primăvara a fost tăiat din cauza pandemiei, nu am reușit să mă ocup serios cu atletica. Acum, că am venit acasă, mi-aș dori să continuu să mă ocup cu sportul și anume cu baschetul, dar înțeleg că nu am această posibilitate la moment.
— Aveai și timp liber?
— Timp liber nu aveam deloc. Lecțiile se terminau la ora 15.10, la 15.30 trebuia deja să începem antrenamentele pentru sporturi pe care le aveam în fiecare zi. Duminica obișnuiam să vorbesc cu părinții și să mă pregătesc de o noua săptămâna de școala făcând teme. Începând din luna martie când școlile deja s-au închis, am început să am mai mult timp liber. Respectiv, familia mea încerca să organizeze cât mai multe activități pentru ca eu să am niște amintiri plăcute din aceste timpuri grele. Noi obișnuiam să jucăm, să ne uităm la niște filme, să ne plimbăm cu bicicletele sau să mergem după înghețată. Desigur că ei au organizat surprize pentru mine. Într-o dimineață de sâmbătă mama americană a venit în camera mea zâmbind și mi-a spus că mergem să vedem cascada Niagara, cu respectarea normelor de protecție. Nu mă așteptam deloc ca ei să dedice o zi întreagă pentru a-mi arăta un loc la care visam să merg. Sunt foarte recunoscătoare pentru tot ce ei au făcut pentru mine!
— Întoarcerea acasă nu te-a dezamăgit? Casele nu sunt mai joase, străzile mai înguste, copacii mai palizi?
— Nu m-a dezamăgit faptul că am venit cu o lună mai devreme acasă. Evident, îmi era foarte dor de părinți și de locurile unde am crescut. Nu era deloc rău în SUA, dar din cauza pandemiei eram nevoită să stau acasă, întrucât New York State devenise statul cu cel mai mare număr de cazuri de coronavirus din toată țara. Lowville era destul de micuț, așa că, la întoarcere, străzile din Ungheni mi se păreau, din contra, mai mari.
— Care sunt planurile tale de viitor?
— În primul rând, vreau să termin clasa a XII-a aici, după care să plec la universitate, unde, e secret. În viitor, îmi doresc să mă întorc în America, am reușit să văd multe locuri frumoase, alte state.
