Păstoritul este una din cele mai vechi ocupații, care este pe cale de dispariție la sat. Lipsa ciobanilor, dar și a stânelor face ca unii locuitori din satele raionului să-și ducă ovinele în satele vecine. Despre o asemenea realitate menționează, Vasile Munteanu, locuitor al satului Mânzătești, într-o postare pe rețelele de socializare. Am discutat cu el și noi ca să aflăm mai multe amănunte despre vremurile în care stânele adunau întregul sat, despre bucuriile și greutățile păstoritului și despre amintirile care rămân când tradițiile se pierd.
— Cum arată azi situa-ția stânelor și a păstoritului în satul dumneavoastră?
— Satul Mânzătești a rămas în acest an fără unica stână rămasă în zonă, unde oamenii se mai adunau pentru alesul mieilor și măsura oilor. Pe vremuri, satul avea aproximativ opt stâne, iar una dintre ele era chiar în sat, numită „stâna lui Moșul Vanea Moldovenci”.
— Cât de multe oi aveau oamenii pe vremuri și cum se organiza păstoritul?
— Fiecare stână avea peste 200 de oi. Capul stânii era un bărbat în vârstă, ajutat de un baci și un băiat mai sprinten. La muls mergeau doar câteva oi bune de lapte, iar restul trebuiau mânate. Era nevoie și de un strungar – un băiețandru iute de picior care ajuta la adunarea oilor.
— Dumneavoastră ați ciobănit. Ce presupunea munca de cioban și care sunt dificultățile ei?
— Am ciobănit doi ani: unul ca strungar și altul ca baci. Munca era grea: trebuia să mânăm oile la muls, să avem grijă de cele neascultătoare – „floricelele” – și să fim mereu pregătiți să apăram turma. Dormeam la stână și eram gata 24 de ore din 24.
— Ce amintiri frumoase păstrați din perioada în care ați ciobănit?
— Amintirile mele sunt pline de frumos: caș proaspăt și măliguță cu brânză, cântece și chiote pe dealuri, hore în centrul satului, ziua în amiaza mare, fără telefoane, dar cu toate poveștile și poeziile păstrate în memorie. E păcat că au dispărut stânele și turmele; rămân doar amintirile.
— Care este motivul pentru care ultima stână a satului și-a încheiat activitatea?
— Oamenii au prea puține oi, iar cei care mai țin le duc la stânele din Hârcești și Sinești, pentru că nu au altă opțiune. Întreținerea oilor cere mult timp și muncă, iar munca ciobanului trebuie răsplătită cum se cuvine. În plus, migrația moldovenilor peste hotare face ca foarte puțini să aleagă această ocupație, considerând-o prea solicitantă.
