Avem în Moldova niște persoane care se tot strofolesc, își încrețesc fruntea, își strâng buzele cu nervozitate, arată cu degetul, amenință furioși că oricine și oricând poate zbura din funcție, dacă aceștia nu le dau ascultare, mereu ne iau cu poveștile lor cu zmei, dar și cu feți-frumoși, unii, să subînțelegem, ar fi chiar măriile lor, și tot muncesc, muncesc pentru ca noi să trăim mâine mai bine decât astăzi, deși ziua aceasta de mâine nicidecum n-o putem întrezări, căci se pierde în zarea fumurie. Oamenii mai în vârstă, cred, își amintesc de cei mulți care s-au tot perindat în fața lor de-a lungul anilor cu povești despre râurile de lapte și malurile de miere. Și cu ce ne-am ales? Iar acești pufușei, luându-ne cu vorba uneori dulceagă, alteori grețoasă, lasă totul și mereu pleacă peste mări și țari, de parcă ar fi eroul cântecului lui Luciano Pavarotti: ”Figaro aici, Figaro acolo, Figaro aici, Figaro acolo, Figaro în sus, Figaro în jos, Figaro în sus, Figaro în jos…”. Și nimic nu se mai schimbă!
