Trăim într-o lume în care graba a devenit lege nescrisă. Avem ceasuri la mână, telefoane în buzunar, alarme și chițibușuri de ultimă generație care ne amintesc mereu că timpul nu ne ajunge. Și totuși, paradoxal, cu cât mai multe dispozitive avem, cu atât parcă vedem mai puțin din ce se află în jurul nostru.
Am simțit asta pe pielea mea recent, într-o vizită la Chișinău. Trebuia să ajung la Hotelul Flowers, de pe strada N. Anestiade. Simplu, nu? Doar că eu nu sunt omul hărților. Nu mă descurc să le citesc și nici nu am răbdarea să stau cu ochii în ecran, căutând străzi și numere. Eu caut reperele vii: clădiri cunoscute, stații, magazine. Îmi place să întreb oamenii, să descopăr locurile prin dialog.
Am pornit pe jos, convinsă că voi găsi repede hotelul. La un moment dat, am intrat într-o curte mai sus decât trebuia. Am întrebat trecătorii – nimeni nu auzise de hotel. Am ieșit din nou pe strada Ismail, una dintre arterele principale ale capitalei. M-am gândit că poate nu am privit cu atenție. Am căscat ochii, căutând o firmă, o indicație, orice. Organizatorii evenimentului, oameni foarte receptivi, îmi recomandaseră să caut magazinul „Maraton”. „De acolo o să-ți fie mai ușor să-l găsești”, mi-au spus, doar că eu mă încurcasem. Și așa am făcut, revenită, după cum am scrie, pe strada Ismail: am găsit magazinul și am intrat iar într-o curte. M-am uitat în dreapta, apoi în stânga – nimic. Hotelul parcă nici nu exista. Și, cum spune vorba din bătrâni, „totul se găsește pe vârful limbii”, am început din nou să întreb. Istoria se repeta: oamenii clătinau din cap, nu știau despre ce vorbesc. Mă și gândeam că poate am încurcat denumirea. Până când, din mulțimea de necunoscători, o persoană în vârstă s-a oprit, m-a ascultat și mi-a spus liniștit: „Mergeți înainte, apoi uitați-vă în dreapta. O să-l vedeți neapărat”. Și așa a fost. De ce vă spun această pățanie? Pentru că e o imagine fidelă a vieții noastre de zi cu zi. Graba ne face să nu mai observăm. Suntem atât de prinși în gândurile și drumurile noastre, încât nu mai vedem ceea ce e la câțiva pași de noi. Putem locui sau lucra ani la rând lângă o clădire importantă și să nu știm nimic despre ea. Putem trece zilnic pe lângă un om deosebit și să nu-i observăm niciodată chipul. Graba ne fură atenția. Și odată cu ea, ne fură bucuria descoperirii.
E paradoxal: cu toții căutăm să „câștigăm timp”, dar, alergând mereu, pierdem contactul cu realitatea imediată. Nu mai avem timp să ridicăm privirea din telefon, să admirăm o clădire, să observăm cum înfloresc copacii pe marginea drumului sau să schimbăm două vorbe cu un trecător. Suntem în același oraș, dar parcă fiecare trăiește în lumea lui, cu căștile în urechi și cu privirea fixată înainte. Poate că ar trebui să învățăm ceva de la bătrânul pe care l-am întâlnit. El nu s-a grăbit, nu m-a repezit, nu m-a trimis mai departe cu un „nu știu”. M-a ascultat și, cu calm, mi-a oferit soluția. Uneori e nevoie doar de un strop de atenție ca să vezi ceea ce e chiar lângă tine. Sigur, l-aș fi găsit și singură, doar că mai greu. Dar ce m-a pus pe gânduri a fost altceva: cum se face că oamenii care trăiesc acolo, care trec zilnic prin zonă, nu știu ce se află în jurul lor?
Poate pentru că am ajuns să locuim în orașe fără să mai fim cu adevărat parte din ele. Ne grăbim spre serviciu și înapoi acasă, trecem pe lângă clădiri, magazine, hoteluri, fără să le observăm. Ca și cum am trăi cu ochii închiși. Această indiferență spune multe despre noi. Nu doar că nu mai observăm, dar parcă nici nu ne mai pasă. Am redus orașul la traseele noastre fixe: casă – serviciu – supermarket. Restul devine fundal, fără importanță. Închidem ochii la ceea ce nu intră în rutina noastră zilnică. Și atunci, cum să știm cine sunt vecinii noștri, ce istorie are strada pe care locuim, ce clădiri s-au ridicat lângă noi? Nu știm. Și, mai grav, nu ne întrebăm. Povestea mea cu Hotelul Flowers e doar un exemplu. Poate fi vorba despre o bibliotecă necunoscută de cei care trec zilnic pe lângă ea, despre o casă veche cu istorie pe care nimeni nu o bagă în seamă sau despre un parc în care n-a mai intrat nimeni din cartier de ani buni. Ne-am pierdut obiceiul de a fi curioși față de locurile noastre. Și, odată cu el, pierdem și legătura cu orașul, cu comunitatea, cu memoria locului. Trăim în același spațiu, dar nu împreună. Poate ar fi bine să ne amintim că un oraș nu este doar drumuri pe care le parcurgem mecanic. Un oraș trăiește prin detalii, prin repere, prin oameni. Dar pentru a-l simți, trebuie să ridicăm privirea și să observăm. Altfel, riscăm să ne petrecem viața într-un loc fără să-l cunoaștem cu adevărat.
