„Pe Narine Abgaryan o urmăresc de când își scria primele texte pe blog. E un privilegiu să urmărești un scriitor contemporan, crescând, evoluând, înflorind, chiar sub ochii tăi. Mulți au ajuns departe, în doar câțiva ani. Eu am ales să urmăresc doar pe cei care și-au păstrat intact simțul umorului în timp. Adică cei care continuă să nu se ia prea în serios, nici după ce au devenit scriitori foarte apreciați și căutați prin librării.
Narine Abgaryan a publicat recent câteva volume de proză scurtă, una dintre care a fost premiată. Tot amânam să le caut, căci studiam maeștri clasici, după care îți mai trebuie ceva timp ca să revii la proza contemporană. Când Narine a declarat într-un interviu „Am slăbit cu 10 kilograme cât am scris acele 30 de texte”, mi-am spus că cochetează.
Tocmai ea să slăbească? Păi, Abgaryan e una dintre puținele autoare, după textele căreia îți vine să zburzi desculț pe cărărușă și să urli în gura mare: Viața e frumoasă!!!
Așadar, intrigată, într-o dimineață de iunie, mi-am spălat o mână de cireșe, am oftat dulce, anticipând plăcerea unei noi lecturi și m-am apucat să citesc volumul de proză scurtă «Дальше жить». Mă așteptam la o proză dulce-acrișoară, cu umor tandru și lucid, cu situații tragi-comice, cu personaje pitorești, de o simplitate și omenie rudimentară, după care oftezi duios: Doamne ce oameni caraghioși, dar ce de treabă!
După primele două texte, am dat la o parte cireșele, de frică să nu-mi stea vreun sâmbure în gât. Dacă mă fotografia cineva în momentul lecturii, era să vedeți acum 356 ipostaze ale unui chip cu ochii bulbucați. Așa ceva nu mi s-a întâmplat nici după lectura cărților Svetlanei Alexievici, unde era clar din start ca e vorba de material cules din viață, nu literatură artistică. Proza scurtă a lui Abgaryan e cu atât mai zguduitoare cu cât înțelegi că ea povestește ce a văzut și ce a trăit, nu ce a cules de la alții prin interviuri. Literatura ei artistică, inspirată din memoriile sale din copilărie, petrecută într-o căsuță cu ferestrele acoperite cu pleduri, zi si noapte (pentru că geamurile puteau fi făcute țăndări de gloanțe și răni frații și surorile) m-a răvășit mai tare, decât mărturiile de la Cernobâl. Nu după Alexievici, ci după Abgaryan m-am întrebat năucă, după fiecare povestioară: Cum?! Cum e posibil să trăiești după așa ceva?!
Și autoarea își răspunde neîntârziat: femeile își ies din minți, bărbații muțesc. Unii renunță la credință, alții suferă de insomnii, țes covoare, pictează, se refugiază în umor…
Umorul lui Abgaryan era intact, acel umor irezistibil care nu te lasă să renunți la viață, indiferent de natura necazului. E paiul cela de care se agață omul care nu vrea să-și piardă credința în oameni. Dar…
Dumnezeule, cât sânge în umorul cela! Câtă oroare! Și atunci mi-am spus, pentru a câta oară, că numai oamenii cu umor știu să scrie despre viața adevărată, fără a doborî cititorul.
Uneori, parcă eram pe masa unui maseur iscusit. Printre cele mai tandre și suave atingeri, strecura brusc și abil ace cu otravă sub piele, apoi iar îți mângâia pielea. Iar o netezea și o calma, până la următoarea doză de viață adevărată.
Lectura m-a lăsat cu câteva tatuaje urâte. Cea mai oribilă dintre ele: steluța ascunsă în semilună.
Umorul poate fi o cerneală rezistentă. Abgaryan nu scrie pe hârtie, ci pe piele. De tine depinde dacă vrei sau nu să te alegi cu un tatuaj de la ea.
Mă pornesc să citesc următoarea carte „Din cer au căzut trei mere”**.
*Дальше жить, Наринэ Абгарян
**С неба упали три яблока”.
Lilia Calancea s-a născut la 13 septembrie 1977 în orașul Strășeni. A absolvit Colegiul Pedagogic „Alexei Mateevici”, facultatea de limbi străine de la Universitatea Liberă Internațională, 2 mastere – unul la Institutul European de Înalte Studii Internaționale din Nisa, altul la Institutul Superior pentru Traducători și Interpreți din Bruxelles, unde e stabilită cu traiul din 2003. A publicat romanele „Regina nopții” și sub „Constelația Lyrei”. S-a făcut cunoscută publicului larg cu blogul Jurnalul Soacrei mici.
