În urmă cu mai bine de 5 decenii Peter Druker, unul dintre cei mai mari specialiști în arta managementului, afirma: „Nu există țări bogate și țări sărace, există țări bine conduse și prost conduse”.
Pe parcursul celor 30 de ani de la crearea Republicii Moldova, al doilea stat românesc, respectiva teză se confirmă pe deplin. În acest context, mă voi referi în temei la funcția de Președinte al acestui stat. La ea s-a ajuns, după cum s-a opinat atunci, nu atât din necesități sociale, cât mai personale. Fiecare deputat (în Parlament), considerând că tocmai el este cel mai priceput să propună o anumită structură în ierarhia administrativă.
Evenimentele ulterioare au demonstrat de mai multe ori ineficiența acestei funcții la noi (adeseori generatoare de conflicte sau discuții inutile pentru cetățeni). Fiindcă școala sovietică a cadrelor de conducere nu urmărea scopul de a forma conducători cât de cât de decenți la nivel național. Deoarece regimul comunist se baza pe deciziile organelor ierarhic superioare, adică de la Moscova. Cu atât mai mult, R. Moldova (RSSM), egalată cu o regiune administrativă din cele o sută de regiuni ale fostei URSS, nu putea să aibă norocul (ca cele Baltice) de niște manageri politici consistenți și competenți autohtoni. „Dintre cei 23 de conducători, pe care i-a avut ex-RSS Moldovenească, în perioada aflării în cadrul URSS, doar 3 au fost originari din teritoriul basarabean al R. Moldova” (M. Patraș „Timpul”, nr. 13 și 20 din 2015). Toți aceștia efectiv erau doar executori ai instrucțiunilor centrale și nu aveau libertăți în luarea deciziilor proprii.
Chiar de la începutul acestui stat, primul președinte a intrat în conflict cu prim-ministrul de atunci și cu ministrul apărării Pavel Creangă. Al doilea președinte a fost învinuit de unul dintre cei mai informați miniștri (ex-ministrul Securității, Tudor Botnaru), că a pus bazele economiei subterane. Tot aceste președinte respectiv ne învăța să fim șmecheri, adică să folosim și Estul și Vestul (o cale care nu duce nicăieri). Ca urmare, știe toată lumea, cum a venit cel de-al treilea președinte, care a răsturnat rezultatele renașterii naționale, rezultate acumulate cu greu pe parcursul unui deceniu și jumătate etc. Penultimul președinte, de asemenea, a fost criticat, că nu a făcut multe. Dar în situația, care ne aflăm astăzi, îl vom aprecia pentru că „multe nu a stricat” și pentru răul pe care l-a evitat.
În R. Moldova sunt destul de clare funcțiile Parlamentului și cele ale Guvernului, asemănătoare în linii, cum ar fi în majoritatea țărilor europene. În ce privește cele ale președintelui – ele sunt în mare măsură neclare sau inventate de cei din jur. Oare e nevoie de această funcție, pentru a distribui medalii și insigne cu treabă și fără mai mult? Dacă cu adevărat am avea atâția eroi și generali, atunci nu eram sau cum suntem ultimii în clasamentul european după parametrii economici și de viață. Prin ce se explică dificultatea recepționării scrisorilor de acreditare de la ambasadorii străini, sau numirea ambasadorilor R. Moldova? Această procedură o poate face Guvernul sau Președintele Parlamentului, care dispun de un potențial intelectual, și nu numai, cu mult mai mare decât Președenția.
Instituția prezidențială este un lux de neoprit pentru o republică ca Moldova, în care sute de mii de pensionari au o alocație de 50 de euro, iar pentru întreținerea ei statul cheltuiește câte o sută de mii de lei pe zi, anual în jur la 36 de milioane de lei. Actuala președinție se deosebește substanțial de prima. Un singur exemplu: În anii 1994-1995, la președinție lucrau până la 15 persoane cu un salariu de 200-400 lei, acum sunt peste o sută șaizeci de persoane cu salarii de 8-12 mii lei. Un consilier beneficiază de un salariu mai mare decât al primului președinte.
Radio Europa Liberă în deplasare la Edineț a ascultat voci, care se întreabă, dacă mai este nevoie de instituția prezidențială: „Eu nu știu, dacă mai avem nevoie de un președinte, într-un stat parlamentar, în esență mai mult trebuie să aibă o conotație simbolică. Aparatul pe care îl întreținem astăzi al președintelui practic este mult peste bugetul unui oraș întreg de mărimea Edinețului. Consider, că această instituție nu este necesară, precum și alte instituții, cum sunt consiliile raionale, care la fel sunt niște structuri administrative parazitare (cu un președinte de raion și 3 vicepreședinți inutili) în R. Moldova. Noi suntem o republică prea mică (ca teritoriu, ca populație) să ne lăfăim între atâtea tipuri de administrații”, declară o intervievată. Iar, Constantin Cojocaru, primarul orașului Edineț, punctează următoarele: „Președintele mai mult politizează spiritele, dezbină societatea geopolitic, în realitate e președinte a unui partid politic, ne-a certat cu vecinii. El nu poate să dea pensii mai mari, să revigoreze economia, toate acestea sunt prerogativele numai ale Guvernului. În condițiile de astăzi e nevoie de un referendum național cu privire la necesitatea funcției de președinte de stat”.
Așa-numita criză transnistreană (de fapt, e vorba de raioanele de est ale Republicii Moldova, aflate sub ocupație), nici până astăzi nu este soluționată, niciun președinte mai aproape de Moscova sau mai departe nu a fost în stare să găsească soluția. Însă, art. 77 din Constituția R. Moldova spune că „Președintele în calitate de șef al statului reprezintă statul și este garantul suveranității, independenței naționale, al unității și integrității teritoriale a Republicii Moldova. Astfel, timp de 30 de ani se încalcă flagrant articolul respectiv. Mai mult, prin recentele posturi de control ale separatiștilor pe teritoriul R. Moldova, președintele încalcă art.8, alin.3 din Constituție. Cel mai grav văzut în acești ani, când președinția recunoaște separatismul de la Tiraspol la nivel de stat (în afară de președintele Timofti). Nemaivorbind de demiterea președintelui de 4 ori la rând de către Curtea Constituțională, caz ieșit din comun în toată lumea.
Niciun partid politic nu a avut curajul să ridice respectiva întrebare, ba mai mult au mers după hotărârea Curții Constituționale din 04 martie 2016 „Cu privire la alegerea președintelui de către întregul popor”, neconstituțională în materie juridică. „Constituția poate fi modificată doar printr-un referendum național, aprobat apoi de majoritatea constituțională în Parlamentul Republicii Moldova (Curtea Constituțională și-a depășit atribuțiile și a încălcat legislația prin art. 339)”, declară profesorul universitar, Alexandru Arseni. Curtea Constituțională nu generează legi, ea numai poate să le interpreteze cum se aplică în concordanță cu prevederile Constituției – Legea Fundamentală în stat (Legea nr. 317 din 13.12. 1994).
Ultimii 4 ani ne arată univoc că e necesară perfecționarea substanțială a managementului politic, pentru că instituția prezidențială în R. Moldova este mai mult o pistă pentru orgolii și extreme, nicidecum un organ administrativ de stat. O societate dezbinată, cu idoli de partide, cu zero cultură și educație politică, vor fi capabili de o astfel de schimbare, de o strategie de lungă durată pentru acest popor. Dar, în cele din urmă, de el depinde, cum va proceda în cabina de vot. Popoarele cuprinse somnolență permanentă dispar în istorie. Și noi?
Sursă de inspirație: V. Mândâcanu, D. Vacarciuc „Unirea în destinul românilor basarabeni”, Ed. Chișinău, 2017.
