Cred că ungheneanul Valeriu Lincovschi nu are nevoie de prezentări. Îl cunosc mulți ca pe o persoană talentată, căreia i se supune și muzica, și cuvântul, și tot aparatajul care înregistrează, vorbește și cântă.
— Acest an e unul jubiliar?
— E un an aniversar cu semnificație dublă. Vom sărbători nu numai jubileul meu, ci și nunta de rubin.
— Muzicalitatea familiei Lincovschi vine de la străbunici?
— Dacă e să fiu sincer, despre străbunici, afară de faptul că au rădăcini poloneze, nu pot spune nimic, și nici nu am de la cine afla, iar cândva despre așa ceva nu se prea vorbea. Iar tatăl meu și doi dintre frații săi au fost muzicieni. Tata a fost autodidact, a cântat la acordeon, la baian și chiar la armonica de gură, iar eu și fratele Ion am studiat la școala de muzică, eu – în clasa baian.Ce-i drept, aici studiile mele speciale s-au terminat, însă ceilalți Lincovschi au mers mai departe, inclusiv fiica mea, Katia, care a absolvit Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice. Eu în profesie am pășit pe urmele tatălui meu, care a fost mecanic radio și raționalizator. Am absolvit în Chișinău colegiul de comunicații, am venit să lucrez la nodul de comunicații din Ungheni și, cum se spune, am avansat până la postul de șef adjunct al secției de telecomunicații.
— Unde lucrați acum?
— Sunt operator de sunet la Palatul de Cultură Ungheni, în plus, am un studio de înregistrate și studio video, lucrez la evenimente, compun muzică, cântece, de altfel, prima poezie am scris-o când făceam armata.
— Ultima creație este imnul Ungheniului?
— Așa e, imn este numită piesa „Unghenenii”, pe versurile Angelei Racoviță, în plus, am și un cântec dedicat celei de-a 555-a aniversări a orașului. În rest e vorba de muzica pop. Cu douăzeci de ani în urmă, am făcut primul și ultimul disc cu 17 melodii, dar el așa și nu a văzut lumina, se vede că ceva nu mi-a ajuns, perseverență sau fonduri. Dar datorită acestui fapt am fost invitat ca inginer de sunet la Radio Moldova. Desigur, pentru mine ar fi fost ceva foarte important, dar atunci mi s-a oferit un salariu de 130 de lei și nici la Ungheni nu am putut să renunț, aici este casa mea, aici mă simt confortabil. Din același motiv, am renunțat să muncesc la Moscova (Rusia).
— Acolo ați lucrat în echipă?
— Am lucrat acolo cu fiica, care la acel moment câștigase numeroase concursuri în Moldova. Iar aici, cândva, am lucrat cu fratele Ion, cu Ion Cobzac, un saxofonist minunat, am înregistrat chiar evoluarea noastră pe „bobină”. Iar cu Dumitru Curus și Maria Cristinoi am avut formația „Amicii”, cu ea de asemenea am lansat o casetă, iar discul a fost deja al meu. Sper că în curând cântecul meu „Până la adânci bătrânețe” îl veți auzi în interpretarea lui Ion Suruceanu.
— Nu vă risipiți talentul? Cântați, compuneți muzică și versuri, prezentați festivități, înregistrați, filmați. Se pare că chiar aveți și o afacere.
— Poate îl risipesc. Pentru că vreau și trebuie să fac și una, și alta. Într-adevăr, am avut și o afacere — primul în Ungheni magazin de instrumente muzicale, ce-i drept, cum s-a deschis, așa și s-a închis, aceste mărfuri nu erau solicitate. E clar de ce, nu în fiecare zi ai nevoie de o vioară. Am mai avut o cafenea, dar acum nici pe ea nu o mai am. Dacă m-aș ocupa de un singur lucru, probabil, aș începe a mă plictisi. Să prmovez ceea ce am? Atunci va trebui să sacrific ceva.
— Și echipa dvs.?
— Timp de 14 ani am lucrat cu colectivul „RetroModern”, în care a activat laureata a trei concursuri internaționale, cunoscuta interpretă din Ungheni, Valentina Cojocaru. Însă am lucrat mai mult în republică și în capitală decât în Ungheni.
— Caterina e singurul copil?
— Mai avem un fiu, Adrian, care este încă în căutare. Are o voce bună și cântă bine, dar muzica nu îl prea atrage. Soția e principalul cenzor și critic în familie. Iar pe Caterina, desigur, aș dori să o văd pe scena mare, are studii bune, o voce rară – soprană de coloratură, cântă în mai multe limbi. Ea are nevoie de un producător bun. Eu cred în ea.
— Ce doriți pentru sine?
— Am devenit dj, acum trebuie să fiu unul foarte bun. Continuu să scriu. De ce în sertar? De ce nu? Aș dori să organizez o serată de creație, dar… uneori mă gândesc, oare merită? Credeți că merită? Ideea dvs. de a aduna vechea echipă de muzicieni și interpreți îmi place. Cu atât mai mult cu cât colectivul palatului mă va susține. Sper.
— Așteptăm în luna noiembrie invitația la serata de creație.
