De la străzile pitorești ale Chișinăului, la paginile captivante ale literaturii contemporane, scriitorul basarabean Igor Guzun își împărtășește povestea prin cuvinte magistrale. Copilăria sa, marcată de zile însorite și descoperiri fascinante, a devenit fundația pentru o carieră în care imaginația și creativitatea își găsesc expresia autentică. Cu un trecut în jurnalism, și-a creat o perspectivă asupra lumii reale, care l-a ajutat mai târziu în scris.
— Care este amintirea din trecutul dumneavoastră pe care nu ați împărtășit-o niciodată public?
— Amintirea nepovestită cred că începe în satul copilăriei mele. Acolo era un lac în care se scurgea murdăria de la o fermă din apropiere. Dar locul acela era cel mai frumos loc pe care îl văzusem până atunci, pentru că avea lebede. Îți închipui? Lebede albe. Și în fiecare an, odată cu venirea toamnei, lebedele plecau undeva în locuri mai calde, dar de fiecare dată se întorceau în sat pe lacul acela murdar. Se întorceau chiar dacă apa era tulbure, chiar dacă apa mirosea urât, chiar dacă acolo era puțină lume. Și m-am întrebat peste mai mulți ani de ce se întorceau acolo. Se întorceau pentru că acolo era patria lor. Așa li se întâmplă și oamenilor. Cei care pleacă se întorc numaidecât, măcar cu gândul. Iar cei care rămân îi așteaptă pe cei plecați. Asta e patria.
— Dacă ați putea călători în timp, și v-ați uita în trecut cu 10 ani, cum v-ați descrie în trei cuvinte? De ce?
— Voi încerca să mă descriu în trei cuvinte: om obișnuit cu munca. De ce? Acum 10 ani, era sfârșit de an 2013, încă nu scrisesem cele mai recente zece cărți. Și în toți acești ani am muncit ca să le scriu. Așa am devenit om obișnuit cu munca.
— Ați spus la un moment dat, citez:„Copilăria unei generații este un disc de vinil, care nu se compară cu nimic”, ați avut o copilărie fericită?
— Sigur că da, a fost o copilărie frumoasă, dacă aproape toate amintirile din copilărie ale generației mele sunt de afară: din curte, de la iarbă, de pe terenul de fotbal, din tabere, într-un singur cuvânt – de afară. Da, poate mai multe și toate frumoase. Atunci când jucam fotbal în adolescență, noi puneam mai întâi acolo pasiune și prietenie. Am câștigat un meci important – toate meciurile de pe terenul școlii erau cruciale – când un coleg de-al meu a jucat până la capăt, chiar dacă avea mâna ruptă. Mi-am rupt și eu o mână la sport și am susținut un examen la școala de pictură, desenând cu mâna stângă. Sau asta cu bicicleta – mi-am pus la bicicletă cel mai înalt ghidon posibil, ca să par mai mare, și mi-am făcut din pickup-ul cu discuri de vinil, pe care l-am găsit în podul bunicilor, o valiză cu chei pentru bicicletă. Și după toate acestea întîmplări fericite din copilărie și adolescență, pot să zic că nu mi s-a întâmplat ceva rău, dimpotrivă ceva bun, am scris niște cărți ca să-mi repar nesăbuințele de atunci.
— Ce valori ați cules de la familia dumneavoastră și le-ați păstrat până în prezent?
— Mama îmi spunea să fac carte și am ascultat-o: am făcut cărți. Și pe tata l-am ascultat, când spunea istorii cu poante. Și acum ne mai povestim unul altuia întâmplări cu sens. Ce altceva am mai luat de acasă? Probabil, curiozitatea. Chestia aceea care te face întotdeauna să cauți, să găsești și să faci lucruri noi sau lucruri mai altfel. Și libertatea. Chestia aceea pe care o porți mereu în inima și în mintea ta, ca să te ajute să ajungi unde te-ai pornit, pe cărări pe care le alegi doar tu. Mi se pare că acolo, în cărțile mele, duc o moștenire în viitor.
— După absolvirea a 10 clase ați plecat în Chișinău, la 17 ani. Erați, practic, „singur pe lume”. Ați plecat în căutarea echilibrului sau a succesului?
— Ei bine, nu eram chiar singur pe lume. Mi-am făcut repede prieteni, iar pe o fată frumoasă pe care am întâlnit-o acolo, la universitate, am luat-o cu mine în viață și este soția mea. Am mers la studii, dar am găsit oameni. Iar un cuvânt care conține acest echilibru și acest succes este cuvântul „rost”. Am plecat ca să-mi găsesc rostul.
„Dacă o carte este deschisă măcar de un singur om, înseamnă că această carte s-a întâmplat”
— Cum a început călătoria în lumea literaturii, dacă ați absolvit Jurnalismul și ați predat aproape 20 de ani?
— Mi se pare că a fost frumos și acolo, și dincolo. Am învățat, am crescut copii, am muncit în presă, am fost profesor universitar. Toate acestea m-au ajutat să-mi gândesc și să-mi scriu următoarele cărți, una pe an. Iar la aproape 30 de ani am publicat prima carte, era 1997. Următoarea am scris-o și am publicat-o peste aproape 18 ani. Iar acum oamenii pe care i-am întâlnit atunci, când ei erau la început de drum profesional îmi sunt colegi și prieteni.
— Cum vă raportați la critici și cum gestionați feedback-ul asupra lucrărilor dvs. literare?
— Dacă o carte este deschisă măcar de un singur om, înseamnă că această carte s-a întâmplat, că efortul a meritat. Am câțiva prieteni care îmi citesc cărțile înainte ca acestea să devină cărți și mi se întâmplă ca ei să-mi spună direct că aici, de exemplu, nu are sens sau că efectul este prea slab și așa mai departe. Ori că un anumit text e prea mult gândit și prea puțin simțit. Și atunci eu îi ascult și refac. Există și aprecieri care mă onorează, iar printre cele mai recente este și aceasta care îmi dă putere să merg mai departe. Citez: „Bunica” este un text absolut memorabil, de plasat în cele mai selecte antologii de poezie românească, prin forța lui emoțională și prin cea, nu mai puțină, a revelării rețelei complexe de semnificații a obiectelor, deghizate în crusta banalității”.
— Ați declarat la un moment dat că „dacă pui cuvintele într-un anumit fel, ele strălucesc”. Există vreo poveste pe care ați realizat-o și pe care o considerați cea mai apropiată de dvs. înșivă?
— Mi se pare că toate cărțile mele au ceva din mine, una chiar are pe copertă o jumătate de față. Iar cealaltă jumătate îi aparține deja omului care deschide cartea. Că acum e cartea lui, nu a mea.
— Care a fost cea mai mare recompensă din cariera de scriitor?
— Cred că cea mai mare recompensă este bucuria. Bucuria pe care o simt atunci când scriu și bucuria pe care o resimt în ochii unor oameni care îmi țin cărțile în mână. Plus, recompensa legată de faptul că se zice că astăzi nu se vând cărțile, dar trebuie să recunoaștem că încă se vând.
— Dar cea mai mare provocare pe care ați înfruntat-o de-a lungul carierei?
— Cea mai mare provocare este asta cu foaia albă sau ecranul gol din fața ta, de fiecare dată atunci când scrii. Că nu contează că ai mai scris atâtea în viața ta, că ai luat în străinătate cutare premiu. Nimic din toate acestea nu au relevanță. Pur și simplu o iei de la capăt, de la început, de fiecare dată.
— De asemenea, ați spus la un moment că „ca să scrii trebuie să cunoști și viața oamenilor”. De ce este important acest lucru?
— Mi se pare că sunt două feluri de scriitori: unii care povestesc despre lumea din interiorul lor și unii care povestesc despre lumea mare, a altor oameni. Mie, de exemplu, îmi place să povestesc despre interacțiunea dintre aceste două lumi.
— Cum vedeți viitorul literaturii pentru următorii ani? De ce?
— Văd viitorul cu ochi buni, chiar dacă vor fi probabil schimbări pe care nici măcar autorii de proză de anticipație nu le-au anticipat. Mi-ar plăcea să se păstreze esența cărților. De ce văd viitorul literaturii cu „ochi buni”? Păi, când s-a mai văzut, în ce timpuri a fost posibil ca să auzi de un titlu, de o carte și să o poți avea pe masă sau în telefon aproape imediat? Și apoi sunt atâtea și atâtea cărți bune pe care le poți citi, le poți valorifica fără să fii obligat să citești doar o listă stabilită de cărți. Și, în plus, poți și tu contribui la completarea marii biblioteci a lumii de la începutul timpurilor până acum cu propria carte.
„Regretele târzii fac parte din destin”
— Aveți regrete?
— Am un text din tinerețe scris pentru un cântec, iar începutul e așa: „Regretele târzii fac parte din destin…”. Numai că acum nu mai sunt atît de bune versurile, le-aș putea scrie probabil mai bune, dar muzica e minunată, că e scrisă de Eugen Doga.
— Dacă ar fi să va descrieți viața sub forma unui titlu de carte, cum ar suna acesta? De ce ?
— Un titlu pentru viață? „Viața” sau „Viața și opera”, deși nu sunt cîntăreț de operă. Mă rog, de ce „Viața și opera”? Pentru că viața este ceea ce i se întâmplă unui om, mai mult acolo în interiorul lui. Iar opera este ceea ce se întâmplă în jur prin contribuția unui om care merge prin viață către destinația sa. Să construiești o casă, să sapi o fântînă, să sădești un pom fructifer, să crești un copil și să scrii o carte, măcar cartea familiei tale – asta înseamnă opera unui om.
— Privind retrospectiv la întreaga dvs. carieră și viață personală, dacă ați putea să împărtășiți o învățătură cheie pe care ați dobândit-o și care a ghidat atât creația literară, cât și traseul personal, care ar fi aceea?
— Maxima minimă de azi este aceasta: „Întotdeauna simți dacă e da sau dacă e nu”.
Repere biografice
Igor Guzun este scriitor și director al Agenției „URMA ta” din Chișinău și membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Este autorul a numeroase volume, printre care „Vinil”, „Mai bine”, „Dintotdeauna”, „Adio, lucruri”.
Este născut în satul Recea, Rîșcani, la 12 septembrie 1968. Licențiat al Facultății de Jurnalism a Universității de Stat din Moldova. În primii peste 10 ani după absolvire a făcut jurnalism profesionist. Următorii 10 ani, de profesorat la Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării, s-au sedimentat în mai multe manuale la care Igor Guzun este autor și coautor: Omul, mai ales (2005), Un ziar în șapte zile, cu desene de Lică Sainciuc (2007) , Jurnalismul în situații de criză (2010) sau Interpretarea datelor statistice în jurnalism (2013).
