Am fost rugată să scriu despre șeful Nodului de Cale Ferată Ungheni, Igor Bereghici, cum mi s-a spus, o persoană cumsecade, conștiincioasă, căruia îi pasă de oameni. Apropo, el și discuția a început-o prin a povesti ce oameni minunați au lucrat și lucrează la calea ferată.
— Din copilărie ați visat la calea ferată?
— Am terminat 8 clase în satul natal, Petrești. Nu e modest, dar voi spune că am fost unicul elev din trei clase care am absolvit cu mențiune. Visam să conduc trenuri, nu de aceea că pe lângă sat trecea calea ferată, dar și pe motiv că prietenul meu, Victor Rusu, învăța la tehnicumul feroviar din Odesa. După ce l-am absolvit, am făcut doi ani armata în Germania, apoi m-am angajat ca ajutor de mecanic la depoul stației Bender. Am avut șansa să rămân în Odesa, dar m-au trimis la Iujno-Sahalinsk. De ce? Fiind un elev bun, eram în drept să aleg, dar eu pe atunci aveam părul lung și nu purtam insigna de komsomolist – ea nu avea loc pe vesta mea din blugi, printre insignele Scorpions, Нeavy Metals. Maximalismul tinereții. Mi s-a propus să mă tund și să pun insigna la loc și atunci voi putea alege. Mai pe scurt, am fost repartizat pe insula Sahalin. După armată puteam să nu mai ascult și am venit acasă, dar la Ungheni și la Chișinău nu erau locuri, am ajuns la Bender, unde se construiau case și era șansa de a primi locuință. Dar atunci au început divergențele naționale pe care nu le accept, omul e om, și m-am transferat în serviciul de pasageri din Chișinău, unde am lucrat până în anul 2000.
— Și v-ați despărțit de calea ferată?
— Da, am lucrat în Rusia. Când a apărut o echipă în satul meu natal, care a decis să schimbe ceva în localitatea unde nu era lumină electrică, nu funcționa grădinița, am devenit membrul ei. În 2007, am câștigat alegerile, am început să lucrăm, am fost ales viceprimar. După 4 ani, am pierdut și am plecat peste hotare. Dar iată că de doi ani și jumătate sunt aici și spun cu regret că nu mi-am îndeplinit visul de a deveni mecanic de locomotivă.
— Сine vă sunt părinții?
— Mama mea a lucrat ca asistentă medicală timp de o jumătate de secol, iar tatăl meu, Dumnezeu să-l ierte, ca șofer, șef de garaj, magaziner. Suntem trei copii la părinți, eu fiind cel mai mare. O soră a absolvit Universitatea de Medicină, locuiește la Chișinău, a doua a învățat la Universitatea Pedagogică, e căsătorită cu un englez și trăiește în Anglia.
— Anii de studenție sunt cei mai frumoși…
— Voi spune că 4 ani de viață în Odesa pentru un băiat de 15 ani de la sat, care nu cunoaște limba, au pus temelia vieții, educației, poziției de viață. Trăiau 350 de băieți în cămin, în caz de ceva, repede te puneau la punct, înțelegeai imediat ce este responsabilitatea și demnitatea. Acei ani m-au învățat să nu mă bazez pe nimeni. Voi spune un lucru banal, dacă singur nu te apleci să-ți legi șireturile, cine o va face în locul tău.
— Povestiți-ne despre familie și soția dvs., de care am auzit cuvinte frumoase.
— Voi spune că principala realizare a vieții mele de jumătate de secol este familia mea. Sunt recunoscător soției mele pentru răbdarea ei, acum eu m-am mai „potolit”, dar înainte eram impulsiv, luam decizii spontane. Ea, cu înțelepciunea sa, poate cu iubire, trebuie să o întrebăm pe ea, cu răbdare m-a făcut așa. Suntem împreună de 27 de ani.
— Unde v-ați cunoscut?
— Ea este din Petrești, am învățat într-o școală, dar nu acordam atenție unul celuilalt. Iar în septembrie 1991 călătoream în același vagon cu trenul Ocnița-Chișinău, m-am așezat lângă ea – era cu o prietenă – am vorbit. După 2 săptămâni, am rugat un prieten să ne aranjeze o întâlnire – era 30 septembrie. Ne-am întâlnit, peste o zi, miercuri, întâlnirea s-a repetat, sâmbătă am fost la o nuntă împreună, după care am condus-o acasă și, fără să o sărut măcar, am cerut-o în căsătorie. Ea a rămas uimită, dar a promis să se gândească. În dimineața următoare, în același tren, a spus că e de acord, iar pe 16 noiembrie am făcut nunta.
— Ar fi trebuit să aveți feciori.
— Am vrut și o fiică, dar avem doi fii. În sat am câștigat primul proiect, ei au participat la el, a fost creat un centru de calculatoare de care au fost pasionați. Cel mai mare a absolvit Universitatea Tehnică, lucrează într-o companie franceză din Chișinău, are deplasări, dar nu dorește să plece nicăieri și noi cu soția suntem bucuroși. Cel mai mic își termină studiile la Cluj și nu vrea să se întoarcă de acolo.
— Care vă sunt planurile?
— Nici noi nu vom pleca din sat – e prea târziu. Acum ne-am pus în gând să sădim cireși, meri, zmeură, ca să avem cu ce alinta nepoții când vor veni pe lume. Acestea sunt planurile, dar, pentru moment, există un fel de suspans în toate sensurile. Dar mă liniștesc cu speranța că își va reveni calea ferată.
