Despre Ghenadie Manica nu e prima oară când se scrie în paginile ziarului „Unghiul”.
El este profesor la Școala de Arte din Sculeni. De această dată omul de artă ne-a uimit printr-o căsuță veche țărănească în miniatură meșterită de el. Acea construcție are de toate: un gărduț din bețișoarele de la o înghețată, care cândva a îndulcit pe cineva. Acum trebuie să vă spun că niciun capăt de lemn la el nu se pierde în zadar, îi dă formă și viață – un cuptor, păretar, un fel de covor de-al bunicilor și chiar al mamelor noastre. Ar mai fi dorit autorul să-i mai pună câte ceva, dar cel care a comandat nu a solicitat, pentru că era un cadou pentru un copil și a dorit să-i dea „mână liberă” pentru a o mobila după propria-i dorință.
Talentul – o genă moștenită de la tata
Pasiunea pentru construirea unor căsuțe în miniatură a pornit din copilărie, alimentată de talentul la pictură, moștenit de la tatăl său. „Pentru prima oară cred că a fost în glod, ca orice copil de la sat, mai ales că solul cleios de la Gherman îmi permitea să îl prelucrez mai bine și căsuțele să-mi iasă mai frumoase, apoi din hârtie. Și acum, la maturitate, joaca de copil de atunci îmi aduce un venit modest în familie. Mai întâi, mi le imaginez în minte, apoi le schițez pe foaie, am moștenit talentul de la regretatul meu tată, și după aceea le confecționez. În căsuțele astea mici, pe câțiva centimetri pătrați, se regăsește toată copilăria mea”, spune interlocutorul meu.
Despre casa în care trăiește, că tot el a construit-o, îmi mărturisește că nu are acel ceva, care simțea atunci, în sufletul lui de copil, că ar trebui să conțină o casă. Mai păstrează unele elemente, dar e mai mult construită după regulile de azi sau, mă rog, cele care erau cu câțiva ani în urmă – e zidită din chirpici din lut, dată cu “șubă”, ulterior avea să schimbe geamurile din lemn pe termopane. În ogradă este și casa părintească „ridicată” prin anii 80, pe fostul teren al primei lor case, care a avut de suferit în urma deselor inundații, provocate de ploi. Baza acelui prim cămin al lui Ghenadie Manica era construită după metoda strămoșească – pe lut, ceea ce nu-i dădea trăinicia în cazul lor, când apele ploilor le erau mai mereu „oaspeți”, satul fiind amplasat pe vale. Atunci când a avut loc cutremurul din 1977, au iernat, având o crăpătură imensă în peretele din partea de la nord. Mama a mai pus niște haine ca să-și protejeze de frig cei doi copii, băiatul și fata.
Un accident îi răpește copilăria și îl învață o lecție dură, dar corectă
La 10 ani, într-un accident, provocat de nesăbuința colegului de muncă, Ghenadie Manica își pierde tatăl, care lucra mecanizator. Mama, fiind nevoită să-și întrețină de una singură copiii, se duce la muncă în sovhoz, astfel cei doi devin gospodari și prea maturizați de grijile casei. Hârjoana de pe maidan sau mahala obișnuită acelei perioade nu era inclusă în programul lor zilnic, stabilit de mama, care pleca dimineața devreme la prășitul normelor. Trebuiau să-l respecte cu sfințenie, astfel luau „ceaiul”, adică mustrare. Treaba cu probozeala a ținut foarte puțin timp, fiindcă copilul Ghenadie înțelege că dacă nu va face el acel lucru, nimeni nu-l va face pentru el.
Pentru această lecție neprețuită de viață le mulțumește părinților săi, care l-au învățat cu multă osârdie că nimic nu se obține în viață fără sudoare. În puținele clipe de răgaz nu pleacă la joacă, dar meșterește sau pictează. Primii săi bani din pictură îi face la 13-14 ani, când execută un desen pe sobă unei rude. Era o sumă simbolică, însă pentru el a fost o adevărată comoară.
Războiul îl văduvește și de bunei
Cel de-al doilea război mondial și vremurile vitrege de atunci îl privează și de dragostea buneilor. Unul moare, cel din partea tatălui, pe frontul sovietic, iar cel din partea mamei, pe frontul german, când România era aliată a Axei (Germania Nazistă, Italia Fascistă și Japonia Imperialistă), ulterior avea să moară și bunica. Pe atunci mama sa abia împlinise doar 8 luni.
Despre multe am discutat cu Ghenadie Manica în acea oră și jumătate, poate cu altă ocazie vom mai scrie despre el, dar la sfârșitul întâlnirii noastre mi-a spus că, casele astea vechi frumoase, care sunt făcute chiar și pe vremea tinereței sale, cu părere de rău, încep a se ruina sau le ruinează cei care le cumpără. „Modernismul nu prea se potrivește cu vechea arhitectură a buneilor și părinților noștri”, a conchis meșterul.
