(Fragment cu prescurtări din cartea „Destinul” a vinificatorului emerit al țării, Fiodor Topor)
Pe vremea când m-am născut, în sate nu erau moașe. Femeile nășteau acasă. Certificatul de naștere, pe care eu l-am citit fiind adult, din păcate, nu s-a păstrat. În el era scris că, la 22 august 1935, în satul Tașlyk, mai târziu Kamenskoe, raionul Arciz, din regiunea Ismail, în familia lui Iosip Semionovici și Lyubov Georghevna Topor s-a născut un băiețel care a primit numele Fiodor. Cu acest nume am fost înscris în registrul actelor de stare civilă la 1 septembrie 1935, numărul 36. M-am născut într-o perioadă minunată când se coc strugurii. Poate că asta mi-a influențat caracterul și destinul.
Despre trecut se spune că el nu pleacă nicăieri și nu se întoarce niciodată, dar cine nu uită trecutul, are viitor. Se mai spune că există oameni cu un trecut dificil și o soartă rară, plină de încercări tragice. Printre astfel de oameni, spre marele meu regret și părere de rău, am nimerit și eu. Soarta a fost crudă, nedreaptă cu mine. Am avut o copilărie dificilă, plină de greutăți și lipsuri. Dar dificultățile nu m-au distrus, ci doar m-au făcut mai tare. A trebuit să muncesc din greu pentru asta.
Cu greu îmi amintesc de părinții mei. Eu nu am știut ce înseamnă grija părintească și dragostea maternă. În aprilie 1939, tatăl meu a fost ucis, aparent fără intenție. După înmormântarea sa, de durere și greutăți mama s-a îmbolnăvit grav. După suferințe ce au durat mai bine de un an, mama a murit, iar eu am rămas orfan. Odată cu plecarea părinților mei într-o altă lume, a plecat și copilăria mea, cu pași mici, dar rapizi. Atunci prea puțin înțelegeam ce s-a întâmplat, dar cu vremea am început să simt din ce în ce mai mult durerea pierderii părinților.
Ceea ce s-a întâmplat a lăsat amprenta asupra întregii mele sorții iar această durere provocată de pierderea irecuperabilă a părinților nu mă lasă nici acum. Am avut un mare șoc, deși în acea perioadă nu puteam realiza pe deplin ce este moartea, ce se întâmplase. Starea de orfan ca un fir negru a trecut de-a lungul vieții mele, atâția ani mă tot gândesc și mă întreb: de ce s-a întâmplat asta? Cu ce am fost eu vinovat, de ce soarta m-a pedepsit în felul acesta, de ce am rămas fără părinți? În momentele grele și cele vesele, mi-am dorit atât de mult să vorbesc cu părinții mei.
Am locuit cu bunica mea aproape șase luni, apoi ea mi-a spus să mă duc la alte rude, deoarece ea trăia foarte sărac. Multă vreme am umblat de la o rudă la alta, am avut „prieteni” care m-au impus să fur – pentru început, fructe de la cunoscuți, rufe, să car mâncare din casă. Am încetat să mai dorm nopțile acasă, preferând șoproanele străine și devenind, s-ar putea spune, un copil al străzii.
Văzând că am început să „alunec la fund”, la sfârșitul anului 1940, fratele tatălui meu, unchiul Pavel, care avea doi fii, m-a luat la el. Acest lucru a determinat destinul meu viitor și evoluția normală a vieții, deși nu mi-am dorit cu adevărat, deoarece eram obișnuit cu o viață necontrolată și liberă.
Familia unchiului trăia greu, într-o casă neterminată. Soția unchiului lucra cu ziua, iar el – la extragerea pietrei, câștigând-o pentru a termina casa. Vedeam cât de greu îi este unchiului meu, cât de mult trebuia să muncească pentru a avea mijloace ca să-și întrețină familia. Principalul lucru este pâinea. În plus, își ajuta mama singuratică.
Bunica – mama mamei – a trăit toată viața alături de cele patru fiice ale sale, mai avea și un fiu. Era o femeie veselă, puternică, îi plăcea să glumească. Până la sfârșitul vieții a țesut țoluri și covoare, gătea bucate pentru sărbători.
Viața este ca un carusel, ba urcă în sus, ba coboară în jos. În 1941, a început războiul. 120 de săteni au fost luați pe front, printre care unchiul Pavel și fiul său Vasili. Curând satul a fost ocupat. Nu-mi amintesc prea multe despre începutul războiului, dar țin minte pentru totdeauna că pășteam vacile și oile oamenilor. Erau și oameni înstăriți care îmi plăteau în fiecare zi, iar eu îi dam toți banii mătușii.
După eliberarea satului, la sfârșitul anului 1944, unchiul Pavel a venit de pe front după ce a fost rănit grav, dar fiul său Vasili nu s-a mai întors niciodată. Am așteptat mulți ani și am sperat că va veni, deoarece nu am primit nicio înștiințare că ar fi murit sau ar fi dispărut fără urmă.
În 1943, am mers în clasa I a școlii primare ucrainene. La început învățătura mi se da cu greu, deoarece cunoșteam rău această limbă, dar am absolvit școala primară cu mențiune. După absolvire, puteam să nu mai învăț mai departe, așa că eu și alți trei copii am decis să intrăm la școala FZO. Până la Ismail am mers două zile, pe jos, uneori cu căruța. Având diplomă cu mențiune și note foarte bune, am fost primit, iar prietenii mei au fost refuzați. Nu am vrut să stau fără ei și ne-am întors împreună. La scurt timp, bunica mea de pe tată s-a îmbolnăvit. Odată, mângâindu-mă pe cap, mi-a spus: „Iartă-mă, nu am vrut să te duci să studiezi la Ismail, ești încă un copil. Fii băiat bun, studiază mai departe și vei deveni om”. Și ea i-a spus mătușii și unchiului: „Nu va fi țăran și nici nu va curăța grajduri. Uitați-vă, are un vârtej deasupra frunții în stânga – asta înseamnă că va fi un bun specialist, iar oamenii îl vor respecta. Țineți minte cuvintele mele”. Peste trei zile bunica a murit…
De-a lungul timpului, când mi-a fost greu, îmi aminteam cuvintele de rămas bun ale bunicii mele și acest lucru mi-a dat putere să merg mai departe.
