„Fata din tren”e romanul pe care l-am citit pe bucăți, întinse pe o perioadă de câteva luni. Nu că nu ar fi fost interesant, doar că am avut momente mai dificile, care nu mi-au permis să citesc. Uneori mi-am impus să citesc măcar două-trei pagini pe zi, alteori mă captiva suficient cât să-mi dau seama că am petrecut ore întregi în compania lui.
Structura romanului e atemporală și urmărește perspectiva a trei femei: Rachel, Megan și Anna. Acest tip de narațiune poate crea o anumită dificultate în lectură, dar îi oferă și profunzime. Per ansamblu, cartea mi s-a părut bună: te face să-ți pui întrebări, îți pune creierul la muncă – iar când o lectură îți mișcă neuronii, e de bine.
Acțiunea se desfășoară în Londra, mai exact într-unul dintre cartierele sale, și gravitează în jurul trenului care trece la ore fixe. Cam așa e și viața celor trei femei – mai ales a lui Rachel: o viață interioară fragmentată, trăită în ritmul aparențelor, în distanța fragilă dintre realitate și ceea ce se vrea a fi. Trenul devine o metaforă a călătoriei interioare a protagonistei, dar și o ironie amară: deși Rachel pare că merge undeva, ea de fapt stagnează. Abia în momentul în care începe să confrunte adevărul – inclusiv despre Tom –, trenul își pierde rolul de refugiu și devine începutul unei transformări.
Despre aparențe și goluri care nu se umplu
Romanul Fata din tren este, în fond, o poveste despre goluri sufletești și femei frânte, dar mai ales despre iluzia unei vieți perfecte. Totul pornește de la aparențe: căsnicii fericite, familii împlinite, zâmbete politicoase în curțile liniștite. Rachel, observatoarea din tren, își proiectează o întreagă fantezie asupra unui cuplu văzut fugitiv pe geam (Jason și Jess, așa îi botează ea, dar, de fapt, sunt Megan și Scott). În mintea ei, acei oameni trăiesc iubirea pe care ea a pierdut-o. Dar adevărul e altul. Mereu e altul.
De fapt, întreaga construcție a romanului e un joc al oglinzilor sparte:
·Tom pare un bărbat ideal, dar e un manipulator și un abuzator.
·Megan pare liberă, dar e prizoniera traumelor ei.
·Anna pare stăpână pe viața ei, dar este consumată de gelozie și nesiguranță.
·Rachel pare o alcoolică ratată, dar e cea care ajunge cel mai aproape de adevăr.
„Totul pare atât de perfect. Așa ar trebui să arate fericirea”. Acesta este gândul care declanșează totul – iar ceea ce urmează este o demontare dureroasă a perfecțiunii. Aparențele înșală. Adevărul doare. Golurile rămân.
Romanul creează o atmosferă apăsătoare, în care personajele se refugiază în minciuni, se agață de oameni toxici și încearcă să umple, fără succes, vidul lăsat de eșecuri, pierderi și traume. Toate cele trei femei – Rachel, Megan și Anna – sunt reflexii ale aceleiași dureri feminine, trăite în forme diferite.
„Golurile din viața ta sunt permanente. Trebuie să crești în jurul lor.” – spune Megan.
Dar toate știu asta. Și toate încearcă să trăiască în ciuda acelor goluri.
Concluzie
Fata din tren e mai mult decât un simplu thriller. Este o critică a societății moderne care se hrănește din aparențe, o poveste despre nevoia de apartenență, dar și despre riscul de a te pierde pe tine în goana după validare sau siguranță.
Este o carte care ne amintește un adevăr esențial: Fericirea afișată nu e întotdeauna fericire trăită.
