Azi stăm de vorbă între patru ochi cu Ion Lazăr, un tânăr foarte serios, nebărbierit, cum e la modă acum, antrenor de sambo la şcoala raională de sport Ungheni.
— Sunteţi din Ungheni? Aţi ajuns să practicaţi sambo ca şi alţi băieţi pasionaţi de lupte?
— Da, sunt din Ungheni. Sportul e dragostea tatălui meu. El din copilărie ne punea, pe mine şi pe fratele meu, care e cu un an şi jumătate mai mic, să ne luptăm. Apoi fratele s-a dus la şcoala de sport, după care am decis să merg şi eu. În 2002, am făcut cunoştinţă cu un om foarte bun, Ghenadie Flocea, care atunci era student la Universitatea de Stat de Educaţie Fizică şi Sport. De atunci în permanenţă fac sport.
— Vânătăi rămân? E un sport foarte dur…
— Rămân, dar numai după tehnica de lovire. E un sport dur, dar nu şi violent. E un sport pentru bărbaţi adevăraţi. De ce? Dacă stai să te gândeşti şi viaţa noastră e o luptă, uneori te bate mai tare decât sambo. În acelaşi timp, copiii, ocupându-se de sambo, sunt bine dezvoltaţi fizic şi se deosebesc prin rezistenţă. Ne ocupăm cu ei şi de lupta liberă, şi de combat sambo.
— Prin ce se deosebesc ele?
— Sambo îmbină toate formele de luptă şi provine din limba rusă: самооборона без оружия – autoapărare fără armă. În perioada sovietică era folosit doar de serviciile speciale. Înainte de a înscrie copilul în grupă, stăm de vorbă cu el, cu părinţii, întrebăm de ce vrea să se antreneze, dacă nu bate alţi copii, să nu fie agresiv şi dacă se confirmă, atunci nu-l sfătuim să se ocupe de sambo.
— De unde a apărut dorinţa de a vă consacra viaţa luptei sambo?
— Îmi plăcea mult sambo, vroiam să învăţ şi copiii, să-i educ tot aşa cum m-au educat pe mine, adică, bine. Anul trecut am absolvit facultatea cultură fizică şi sport.
— Aţi spus că drumul în sport a început de la tatăl dvs. Cine e el?
— E un mare iubitor de sport, e pasionat de trântă, haltere. Azi, Ion Lazăr-senior lucrează în Moscova, iar noi facem ceea la ce a visat el.
— Aveţi familie?
— Încă nu sunt căsătorit.
— Înseamnă că fata care are nevoie de un apărător se poate adresa?
— (Râde) În plus, nu beau şi nu fumez.
— Păreţi a fi un băiat aspru, tăios.
— E o impresie înşelătoare. Sunt un om credincios, acum postesc.
— Cum aţi venit la Dumnezeu?
— Datorită mamei, pe care o cheamă Elena, ea m-a educat aşa. Părinţii mei sunt din raionul Nisporeni. Mama e în Italia, dar la prima ocazie vine acasă. Eu şi fratele suntem singuri ultimii zece ani. Şi el a absolvit Universitatea de Stat de Educaţie Fizică şi Sport, are familie.
— Ce condiţii aveţi pentru antrenamente la sambo? Sau faceţi totul din entuziasm?
— În Ungheni mult timp n-a fost sambo, copiii nu aveau posibilitatea de a face sport pe care o au acum. Dar cum nu am avut cabină de duş, aşa şi nu avem. Chiar şi saltelele sunt ale mele. Pur şi simplu, fac acest lucru nu de dragul banilor, ci de dragul unui vis, fac ceea ce îmi place şi mă străduiesc din tot sufletul. În prezent, au loc jocuri ale tinerilor la toate probele sportive, luptătorii din raionul nostru sunt pe locul I, cu toate că mai mult se investeşte în dezvoltarea fotbalului. În şcoală sunt 11 antrenori de fotbal şi 2 – de lupte. Dacă vorbim de competiţiile internaţionale şi naţionale, se obţin rezultate în categoriile individuale.
— Avem exemplul lui Constantin Bejenaru. Nu doriţi să-l urmaţi?
— Doresc, desigur, dar îmi pare rău de băieţii cu care lucrez de 4 ani. Vreau să pun pe picioare acest sport aici, în Ungheni, ca toţi să afle de oraşul nostru. De pe acum adversarii se tem de noi, vorbesc despre noi. Cum aş putea părăsi toate acestea?
— La ce visaţi?
— Cred că fiecare antrenor visează să aibă un discipol care să participe la Olimpiadă. Nu mă grăbesc să trăiesc, în plus, mă sprijin pe Dumnezeu, deci totul va veni la vremea sa.
