Evelina Lang este o ungheneancă revenită din Germania după 14 ani de trai acolo. După mai bine de un deceniu petrecut în Germania, revenirea în Ungheni a fost o decizie care s-a conturat treptat, influențată de dorul de familie, dorința de a oferi copiilor un mediu mai apropiat de rădăcini și de nevoia unui stil de viață mai liniștit. Între provocările adaptării (Evelina are doi băieți și soțul e german) și planurile de viitor, această schimbare a adus cu sine o redescoperire a orașului natal și o dorință puternică de a contribui la dezvoltarea lui, pentru că Evelina este omul care nu se teme de provocări, de a încerca să facă lucruri pe care ieri nici nu se gândea că le va face. Pentru că ea este pasionată de aromaterapie, face homeschooling, mai nou actoria și s-a angajat la Școala de Arte Plastice „Raisa Cojocaru”, deși are studii filologice, noi am avut o discuție lungă, care va fi publicată în două numere ale ziarului. Deci în prima parte vom vorbi despre revenirea în Ungheni, despre adaptarea familiei sale, ce tradiții germane le mai păstrează.
Despre decizia de a reveni
— Ce te-a determinat să revii în Ungheni după o perioadă atât de îndelungată petrecută în Germania? Ai locuit 14 ani acolo.
— Au fost multe motive de revenire. Motive care au fost a fi descoperite în pandemie. Cel mai pronunțat însă a fost dorința de a vedea copiii crescând lângă bunici.
— A fost o decizie dificilă pentru tine și familia ta, având în vedere că soțul e german?
— Și da, și nu. Știam că adaptarea lui va costa ceva energie, dar aș putea spune că intenția a venit de la el într-o oarecare măsură. Inițial ne-am dorit pur și simplu să plecăm din Germania. Ideea de a reveni în Ungheni a venit cu timpul, atunci când analizam pro și contra aflării noastre în anumite țări.
— Care au fost principalele lucruri care ți-au lipsit cel mai mult din Ungheni în perioada petrecută în Germania?
— Familia (părinții și fratele). Avem o relație strânsă și destul de armonioasă, iar distanța nu a distrus acest lucru.
Despre adaptare
— Cum v-ați adaptat la stilul de viață din Ungheni, comparativ cu cel din Germania?
— Ungheniul ne oferă ceea ce am dorit: liniște, siguranță, puțină lume (comparativ cu capitala de exemplu). O ducem rău însă la capitolul „ocupații pentru copii”. Nu mă refer la ocupații extrașcolare. Ci la spații unde adultul își poate, de exemplu, savura ceaiul stând de vorbă cu cineva, iar copiii să fie în siguranță, să zburde, să comunice cu alți copii.
— Care au fost cele mai mari provocări pe care le-ați întâmpinat odată cu revenirea aici?
— Provocarea numărul unu sunt relațiile. Să-ți creezi relații cu oamenii cu care ești pe același val, să-i găsești înainte de toate. Noi nu suntem adepții „frigăruiului” ca și ocupație în timpul liber. Nouă ne place să explorăm, să avem discuții cu cei ce au aceleași interese. Tot aici ar fi și despre confuzia: chem oameni în vizită și îi servesc doar cu un ceai și o prăjitură, sau pun masa mare. Nemții consideră asta risipă și ne-am obișnuit cu așa un mod de viață.
— Cum a perceput soțul tău această schimbare culturală și cum se simte el în Ungheni?
— Lui i se dă cel mai greu adaptarea. Pe lângă faptul că nu înțelege mereu ce vorbesc moldovenii (cu toate că știe româna foarte bine), este confuz și din cauza altor obiceiuri. De exemplu, de a conduce prost.
Comunitatea locală
— Cum te-a primit comunitatea din Ungheni după atâția ani?
— Oamenii pe care îi cunoșteam din adolescență și cu care mai comunicam online periodic în toți acești ani, au fost uimiți că revin în Ungheni. Cel mai des am fost întrebată: „de ce nu la Chișinău?”. Mulți au rămas plăcut surprinși de revenirea mea și m-au încurajat. Ceea ce e plăcut și-ți dă o notă în plus de curaj.
— Observi schimbări în oraș față de cum era înainte să pleci? Care sunt lucrurile care te-au impresionat în mod special?
— Desigur. Orașul nostru s-a schimbat plăcut la față în ultimii ani. Am urmărit această schimbare cu mult interes. Cel mai impresionant pentru mine este cât de bine arată trotuarul-alee (dacă pot să-i zic așa) care trece prin fața LT „Mihai Eminescu” și se întinde până la fostul local „Patria”, acum Palatul Sărbătorii. Înainte era dificil sa faci o plimbare pe acolo fără să riști ați rupe tocurile de la pantofi. Acum e o plăcere.
— Cum reușești să împărtășești experiențele și valorile dobândite în Germania cu oamenii din jurul tău?
— Prin activitățile în care sunt implicată. Putem învăța multe de la nemți. Dar ceea ce ne lipsește cu desăvârșire și cu ce mă confrunt eu cel mai des este organizarea și planificarea. Cuvântul „urgent” poate fi folosit cu adevărat doar în situații de excepție. La noi însă îl aud în fiecare săptămână. Sunt ferm convinsă că dacă instituțiile ar planifica pentru o perioadă lungă de timp și ar ajusta planurile periodic, urgențele ar fi mai puține, în rezultat nivelul de stres la locul de muncă mai mic, iar oamenii mai mulțumiți de viața lor.
Viața de familie:
— Cum reușești să păstrezi un echilibru între cultura germană și cea moldovenească în viața de familie?
— Ne-am pus ca și scop să păstrăm limba germană în familie. De aceea vorbim multă germană acasă și afară. Citim în germană, privim filme și emisiuni în germană. Prin asta păstrăm flair-ul nemțesc în familie. Obiceiurile moldovenești de a sărbători 2 Crăciunuri și a merge cu uratul tot de 2 ori necesita încă timp ca să fie procesat (zâmbește).
— Există obiceiuri sau tradiții pe care le-ați adus din Germania și pe care le respectați în Ungheni?
— Da. Noi sărbătorim Ajunul Crăciunului (pe 24 decembrie) mai intens pentru că în Germania de Ajun vine Christkind (copilul Isus sau varianta modernă – Moș Crăciun) și aduce cadouri. De Paște organizăm vânătoarea de ouă de ciocolată. Copiii au trăit momente similare în Germania și de aceea ținem să ne veselim așa împreună.
— Cum percepeți dife-rențele dintre sistemele de educație, mentalitate sau stil de viață din cele două țări?
— Diferențele sunt mari. Dar trebuie să înțelegem că mentalitatea se creează pe un fundal istoric. E curios că soarta nemților a fost la fel de grea ca a noastră. Și totuși au avut tăria de caracter să prospere, organizându-se. Noi însă am plecat capetele și am căzut în rolul de victimă din care nu putem ieși nici după atâția ani. E bine sa vrei sa fii liber, dar trebuie sa-ti asumi și doza ta de responsabilitate în acest caz.
Planuri de viitor:
— Ce îți propui să realizezi în Ungheni pe termen lung, atât profesional, cât și personal?
— Dorințe și planuri sunt multe. Dar cred că orientarea mea acum s-a conturat în jurul culturii. Nu am avut vreo tangență cu asta până de curând, dar „lipsa de frumos” într-o oarecare măsură m-a dus pe drumul acesta. Pe viitor tare îmi doresc să pun pe picioare un atelier de parfumerie, un loc unde oamenii să vină și să-și creeze singuri parfumuri naturale, sub îndrumarea mea.
— Crezi că experiența acumulată în Germania te poate ajuta să contribui la dezvoltarea comunității din Ungheni?
— Străinătatea este bună pentru că-ti deschide orizonturile. Acolo poți deveni un vizionar bun, dacă te lași plimbat prin lume. Dacă această transformare interioară a mea poate ajuta la dezvoltarea comunității, atunci eu cu mare drag am sa împărtășesc din ea.
— Există proiecte sau inițiative pe care dorești să le dezvolți aici, având în vedere perspectivele și cunoștințele dobândite în străinătate?
— Da. Țin foarte mult la un loc în Ungheni care este ferit de ochii comunității. El este mai degrabă ignorat. Galeria de Artă din cadrul Școlii de Arte Plastice „Raisa Cojocaru” ar fi proiectul meu de suflet. Am viziuni clare despre ce poate deveni acest loc. Și as putea (nu singură) să-l fac un loc de atracție pentru multă lume.
