Vorbim astăzi cu Anatol Popovici, directorul SRL „Termo-Decor”, un om extraordinar, pe care îl caracterizează o bunătate uimitoare, compasiunea, dorința de a veni în ajutor în orice moment.
— De unde aveți această bunătate? Ați moștenit-o de la părinți?
— Mama a fost o femeie nespus de bună, foarte luminoasă. Uneori, chiar dacă tata o jignea cu cuvântul, ea nu ținea supărarea, transforma totul în glumă. Uneori chiar nu o înțelegeam, pentru că în felul acesta ea niciodată nu l-ar fi învățat pe tata să nu vorbească brutal cu ea.
— Ce v-au lăsat în suflet prietenii?
— Am mulți prieteni, printre ei sunt oameni de artă, alții ocupă posturi de răspundere. Sunt persoane cumsecade, credincioase, au cu totul alte obiective în viață. Un prieten din copilărie, care luptă împotriva traficului de droguri, trăiește până azi într-un apartament cu două camere și nu are niciun fel de ispite.
— Dar nici dvs. nu aveți ispite? În ce fel de apartament locuiți?
— Locuiesc și eu într-un apartament cu 2 odăi, dar construiesc casă. De câți ani? Deja de cinci ani, deși aș fi putut să o construiesc într-un an, cu atât mai mult, cu cât de aproape un sfert de secol mă ocup de construcții. Dar îmi face mai multă plăcere când echipa mea câștigă pe zi nu 200 de lei, ci 600, îmi aduce satisfacție energia lor pozitivă. În echipă suntem mai mult prieteni decât eu – director, iar ei subalterni. Nu mă consider un șef, un idol care nimic nu pot face, doar gestionează finanțele. Eu sunt lider, dar nu șef. Eu sunt ca un antrenor care acum rareori joacă, deși pot înlocui orice specialist. Și nu sunt unul dintre cei care au un câștig ușor, care vine la putere, doar comercializează ceea ce i s-a adus. Piața noastră de construcție este slab dezvoltată, prețurile de la noi sunt mici și acum punem accentul pe lucrările de finisare care pot fi executate repede.
— Vă amintiți prima acțiune de caritate?
— În anul 1994 prietenul meu a început să slujească la mănăstirea Veverița și eu am decis să-i ajut la reparație. L-am luat pe tata, alți băieți și am muncit acolo două luni. Atunci erau vremuri grele, nu era de lucru, nu erau salarii și ca să scap de aceste probleme m-am cufundat în muncă.
— Acum ați decis să ajutați oamenilor bătrâni din satul Bulhac. De unde această dorință?
— Nu știu de unde, dar întotdeauna mi-am dorit să promovăm binele, compasiunea, lucrurile bune. Poate o am de la prieteni – oameni minunați, cu care comunic cu plăcere. Poate un rol important l-a jucat muzica pe care o iubesc foarte mult și cândva chiar am vrut să devin muzician. Pe timpuri, am absolvit școala de muzică, clasa trompetă, am cântat în fanfară, apoi mi-a plăcut chitara. Când aveam 13 ani, în revista „Rabotnița” am găsit adresa unei edituri. Mama mi-a făcut un cadou la ziua de naștere, achitând 48 de ruble, și mi-au trimis un manual pentru a învăța singur, note. Datorită prietenului meu Andrei, un chitarist minunat care acum cântă în ansamblul „Seriga” al lui Serghei Galanin, am făcut cunoștință cu acești muzicanți. Eu am lucrat la Moscova 13 ani. Iată acum port tricou cu logo-ul acestui colectiv.
— Ați visat să deveniți muzicant. De ce ați dat fiul la sport?
— Am practicat și sportul. De două ori am fost campion al raionului Fălești la lupte libere. Am dorit mult ca fiul meu să se ocupe și de muzică. Muzica înseamnă dragoste față de viață, față de credință. Dar el, mi se pare, nu are deloc ureche muzicală, cu toate că ia chitara în mână. Fiul face cu plăcere sport, în același timp, pentru el sunt un stimul și îndeletinicirile tatălui, participarea mea la proiecte. Noi trebuie să promovăm binele, oamenii deseori se sfiesc să facă acest lucru, să spună „te iubesc”, să se îmbrățișeze.
— Să revenim la întrebarea referitoare la Bulhac. De ce ați ales anume acest sat?
— Soția mea e de acolo. În Bulhac trăiește socrul meu, noi am locuit acolo câțiva ani, copiii mei cu plăcere petreceau timpul la bunici. Jucându-se pe uliță, ei puteau să intre în orice ogradă, unde fiecare bunicuță le putea da o bomboană, să-i mângâie pe cap… Niște amintiri foarte frumoase… Vroiam să găsesc un ajutor pentru tata, cu toate că el poate face singur multe lucruri. Într-o discuție cu primarul am propus că ar fi bine dacă această persoană i-ar ajuta nu numai tatei, ci și altor oameni care au rămas singuri. Așa am și făcut. Sunt niște oameni foarte harnici și gospodari în acel sat – soțul, soția și nepotul lor care nu avea de lucru. Ei au devenit într-un fel voluntari. De pe 1 noiembrie le ajută celor 12 bătrâni singuri să taie lemne dacă e nevoie, se vor duce la oloiniță, vor aduce apă și așa mai departe. Totodată, bătrânii pot să le sune și să le spună ce probleme au. Consider că destul am trăit fără să aibă cine să-ți spună „bună dimineața”, când de tine nu are nimeni nevoie, fiecare se gândește doar la sine și se simt așa destul de bine. Mă bucur că sunt deja oameni care mi-au urmat exemplul.
