Există persoane luminoase, însorite, iubitoare de oameni, așa cum este Galina Popa din Unțești. Comunicarea cu ea îți încălzește sufletul și îți dai seama că lumea este minunată, ea pur și simplu nu poate fi altfel.
— Pe dvs. vă pot întreba: viața, cum e ea?
— Viața e frumoasă, trebuie doar să știi a o îndrepta la timp în direcția corectă. În tinerețe e bine să faci totul repede, dar cu trecerea anilor viteza o mai reduci.
— Vorbiți despre reducerea vitezei, dar cum să înțelegem, de ce la ora 5.00 erați în câmp, iar la 11.00 – deja la redacție?
— Lucrez numai până la ora 10.00, deoarece nu mai suport soarele. Apoi mă duc acasă, mă odihnesc, iar la 5 seara din nou plec la câmp.
— Când le reușiți pe toate? Și la repetiții în două ansambluri, și să brodați cu mărgelușe, și de strănepot să aveți grijă, și să gătiți, să coaceți.
— (Zâmbește). Reușesc, să coc e neapărat, mai ales dacă este și o sărbătoare religioasă. Iar dacă ai o gospodărie, totul trebuie să fie de casă, și ouăle, și rața, și iepurele. Da, am de toate. Când reușesc? 24 de ore din 24. Să dorm? Mă culc după 12 noaptea, când se termina serialul la un post de televiziune, la 4.00-4.30 mă trezesc. Mă scol, fac ce trebuie, pregătesc micul dejun.
— Și le faceți cu plăcere?
— Cu placere. Deși a fost o vreme când viața pentru mine își pierduse strălucirea. Ne-a murit fiul și eu 7 ani nu am ieșit nicăieri. Apoi am decis: trebuie să trăiesc mai departe. M-am dus în ansamblu, unde am fost primită cu bucurie. Peste un an mi-am convins soțul că trebuie să mergem să cântăm împreună.
— Povestiți-ne istoria familiei.
— Îmi cunosc bunicii, au fost oameni mari, sunt mândră de ei. Noi – bunicul și bunica Gorenco, mama cu doi copii – am fost ridicați în 1949, ne-am întors acasă în 1956. Tata a fost luat încă în 1946. Fiind declarat dușman al poporului, a fost arestat la scurt timp după nașterea mea. El a lucrat la calea ferată și se ducea din Cetireni – satul nostru natal – pe jos. Sfătuindu-se cu părinții, a vândut doi boi și a cumpărat un cal, să se ducă la lucru. De ce l-au arestat, nu știu. Știu doar că cea mai înspăimântătoare fiară e omul, el este cel mai crud. M-am născut la 5 iunie, după o săptămână am fost botezată, iar în dimineața următoare, tata a fost arestat. Aveam atunci 10 zile. L-au judecat fără avocat și l-au condamnat la 25 de ani.
— Când v-ați întâlnit cu tatăl?
— Când aveam 9 ani, el a venit la noi — fusese eliberat în curând după moartea lui Stalin, dar să vină la noi nu avea cu ce. Sora mai mare îl ținea minte. Când a venit, a îmbrățișat-o și a zis… (lacrimile nu-i permit să vorbească).
— Acasă v-ați întors toți împreună?
— Da, împreună. Nu am față de nimeni nici resentimente, nici mânie. Când ne-am întors, în casa bunicului se afla sovietul sătesc și el a trecut cu traiul la un fiu. Noi, de asemenea, nu aveam unde locui și ne-a chemat la el fratele tatei. Mă gândesc la tata, ce inimă a avut. Doar nici el nu era supărat pe nimeni.
— Cred că nu trebuie să întreb de ce ați devenit învățătoare, pe atunci pedagogul era pedagog cu adevărat.
— Am mers pe urmele unchiului meu, care ne-a cedat nouă casa sa, părinții mei au reușit să construiască una abia după 20 de ani. Absolvind școala din Cetireni, am intrat la institutul pedagogic, apoi am lucrat în Rădenii Vechi, căci în Cetireni și Unțești nu erau locuri. Acolo l-am întâlnit pe soțul meu. Mă mândresc că elevii mă consideră o a doua mamă. Odată unul mi-a spus că pe mama sa el aproape că nu o vedea, ea tot timpul era la câmp, iar eu am fost întotdeauna alături.
— Există ceva ce faceți fără dorință?
— Nu-mi plac reglările de conturi, să pierd timpul, trebuie să văd rezultatele muncii mele. Când am văzut lucrările brodate cu mărgele, am fost uimită, mă gândeam că n-am să pot, e nevoie de atâta îndemânare și răbdare. Dar am încercat și… am reușit, mi-a ajutat nepoata care locuiește la Iași.
— Ca pedagog, dați-ne un sfat…
— Trebuie să aveți răbdare și speranță la ceva mai bun. Totul va fi bine, trebuie să fie bine.
