Născută în cartierul Ungheni-Vale, aproape de malul Prutului, Elena Gurdiș nu este numai educatoare, cum se vorbește, de la Dumnezeu, dar și o meșteriță desăvârșită. Dânsa vede în orice frumosul. Într-o lume gri și anostă e omul care crede că trebuie să-ți găsești un minut ca să ridici privirea spre cer, pentru a-l admira.
— Sunteți ungheneancă, asta înseamnă că sunteți orășeancă. Dumneavoastră cumva spargeți tiparele clasice, precum că orășencele sunt mai puțin predispuse spre a deveni meșterițe. De unde această pasiune?
— Se vede că din suflet vine această pasiune. Mie îmi place să desenez. Și nici această pasiune nu am moștenit-o genetic.
— Când găsiți timp ca să le faceți pe toate? Cunosc că programul unui lucrător în educație e foarte încărcat.
— Sufăr și eu ca mulți oameni de lipsa timpului, dar cumva încerc să-mi repartizez sarcinile în așa fel încât să le reușesc pe toate. Dacă la noi în cartier, unde sunt mai multe case particulare, oamenii mai ies la portiță, atunci eu nu îmi permit acest lux. Eu sunt oleacă activă (zâmbește). Seara mai meșteresc, uneori în pauzele de somn ale copiilor. Familia mă înțelege și mă susține. Să știți că nu mă plâng că sunt mereu ocupată. Aceasta mă ține în formă.
— Copiii vă moștenesc talentul?
— Am doar o fiică. Face dacă are nevoie, dar nu să stea cu orele, zilele ca și mine.
— Când ați făcut prima lucrare și ce a fost?
— O lucrare în stil popular. Sunt vreo 18 ani de atunci. A apărut de la un sac și de la un ghem de ață, folosit pentru legat vița-de-vie. Și de la acest ghem a început toată povestea. Mă jucam cu ața. Știți cum copiii iau ață și o înfășoară pe un băț? Iată eu așa făceam în acel moment, când am terminat joaca, mi-am dat seama că am realizat ceva extraordinar. Am început să studiez și am evoluat de la o lucrare la alta, pentru că îmi place tot ce e nou, îmi plac provocările.
— Cu ce materiale vă place să lucrați?
— Am diverse lucrări, confecționate din diverse materiale, însă cele mai dragi inimii sunt cele din pânză de sac sau din ața din care se fabrică această țesătură. Cumva am rămas fidelă primei mele lucrări.
— Cum ați trecut de la pasiune la o mică afacere?
— A-a-a, afacerea mea e una micuță, micuță. Cred că, dacă nu mă înșel, de prin 2010. Consiliul Raional Ungheni a organizat tradiționalul eveniment „Businessman-ul Anului”, atunci mi s-a propus să realizez trofeele pentru câștigători. Atunci a fost „botezul” meu.
— Aveți vreo lucrare la care țineți cel mai mult, la care ați depus mult suflet și ați prins drag de ea?
— În orice lucru depun suflet. Niciodată nu lucrez, pentru că trebuie, dar că îmi place. Indiferent că e legat de pasiunea mea sau serviciu. Eu am părerea că cei care lucrează, în special în pedagogie, doar pentru bani, atunci trăiesc adevărate chinuri. Îmi place enorm să fiu educatoare, să văd copii în jurul meu.
— Apropo, de copiii dumnevoastră, câte generații ați „crescut”?
— O-o-o!!! Am 32 de ani de când sunt educatoare, înmulțiți cu 4 și atunci o să aveți numărul de generații. Toți au fost buni. Nu există copil rău.
— Ați visat dintotdeauna să fiți educatoare?
— Nu, niciodată nu m-am gândit la această profesie. Eu am aplicat pentru desenator, dar soarta a fost că nu am terminat studiile în acest domeniu. M-am căsătorit, a apărut fetița. Era mai bolnăvicioasă și avea nevoie de prezența mea. Așa am ajuns să mă angajez la grădiniță ca să fiu mai aproape de ea. Un copil m-a motivat să educ alți copii. Nu regret că sunt azi unde sunt. Facultatea de pedagogie am absolvit-o la 48 de ani. Pentru mine cea mai mare fericire e atunci când vine copilul dimineața la grădiniță și primul lucru care îl face e să mă cuprindă.
— De unde aveți inspirația de a fi o mamă, soție, bunică, educatoare și meșteriță bună?
— Totul, chiar și în rutina zilnică se găsește ceva frumos, doar trebuie să-l distingem. Nu putem să colorăm totul în negru. Tot ce văd și care mă inspiră încerc să-l transpun în lucrările mele. Dacă îmi place, atunci lucrez cu dăruire, cu suflet. Uneori, după ce termin, mă mir însămi de mine. Îmi place frumosul și încerc să inoculez acest lucru și copiilor mei (nota red.: interlocutoarea s-a referit la picii cărora le este educatoare). Vedeți măsuțele lor? (nota red.: mesele erau acoperite cu fețe de masă, confecționate de către Elena Gurdiș și puse mai divers decât în mod obișnuit). Ei singuri o aranjează după ce termină activitatea. Mă uimesc și mă conving că iubesc și ei frumosul. Trăind în frumos, faci lucruri frumoase. Îmi plac plantele, în special florile. Am o grădină plină de flori.
