Săptămâna trecută, ungheneanca Elena Gavriliuc și-a sărbătorit jubileul. Cei care o cunosc pe această femeie vorbesc despre ea că este nespus de bună, luminoasă, uimitoare. Apropo, jumătate de viață a lucrat la stația de cale ferată Ungheni.
— Care ani din viața unui om sunt cei mai buni?
— Fiecare perioadă a vieții e bună în felul său. Noi suntem copii ai războiului. Am avut o copilărie desculță, flămândă, dar oricum minunată. În clasa a patra aveam deja o specialitate – învățătoare de lichidare a analfabetismului, le ajutam femeilor să învețe a citi și a scrie. Când mergeam prin sat – sunt din Buzduganii de Sus – ele spuneau: „Vine învățătoarea noastră”. Am absolvit 7 clase cu diplomă de laudă de gradul I – am fost prima promoție în școala noastră. Apoi am trecut să studiez în oraș, la început în școala ruso-moldovenească, iar peste un an, în 1955, noi, copiii de feroviari, am fost transferați la școala de ramură care se deschisese recent. Atunci și părinții s-au mutat la Ungheni, au cumpărat o căsuță mică care și acum se află lângă casă.
— Unde v-ați dus după clasa a X-a?
— Am intrat la facultatea de chimie a universității. Îmi plăcea mult chimia, i-am rămas devotată toată viața. În 1957 începuse desțelenirea și studenții trebuiau să lucreze acolo trei luni. Am venit acasă – fericită, cu documente că sunt studentă și plec la țelină, iar mama îmi zice: „Trăiesc oamenii și fără universitate, fără țelină, vei trăi și tu, așa că du-te la lucru”. Mi-am luat actele și m-am dus să lucrez. Nu puteam riposta, doar așa a spus mama. Toamna m-am măritat – îi mulțumesc sorții că este această mică răscruce nu departe de casă, unde l-am întâlnit pe Vasile al meu.
— Câți ani fericiți ați trăit împreună?
— Am fost foarte fericiți 53 de ani. La noi în sat era un obicei. Când veneau pețitorii, mai întâi vorbeau cu părinții și dacă aceștia erau de acord, mirele punea pe masă o sticlă, iar dacă era de acord și mireasa, ea punea pe masă paharele. Eu m-am așezat lângă dulăpiorul de care nu mă pot despărți până în ziua de azi ca să scoț paharele și am început a plânge. Vasiok – așa l-am numit toată viața – s-a pierdut cu firea, s-a lăsat lângă mine și m-a întrebat ce s-a întâmplat. Eu îi zic: „Spune cinstit, ai să mă bați?”. Iar el îmi răspunde: „Pe cuvânt de onoare, nu numai cu mâna n-am să te bat, nici cu cuvântul n-am să te jignesc”. Și s-a ținut de cuvânt. Dar a fost un caz grav în viață – aproape jumătate de an am fost internată la institutul oncologic -, iar după aceasta – noi, femeile, nu avem grijă de noi – ba luam o căldare cu apă, ba un lighean, iar el îmi spunea – ai s-o încazezi. Eu îi ziceam: ai promis să nu mă bați, iar el râdea: tu n-ai ascultat mai departe – dacă n-ai să meriți.
— Semănați ca fratele cu sora, ambii frumoși, înalți…
— Am fost frumoși, ca toți în tinerețe. Tinerețea întotdeauna e frumoasă.
— În acești ani ați crescut niște fiice minunate…
— În noiembrie 1958 prima barză ne-a adus-o pe fiica noastră Galina, iar peste zece ani s-a întors și a adus-o pe Ana. Îi sunt recunoscătoare lui Dumnezeu că ne-a dăruit copii sănătoși și i-a înzestrat cu capacități, ele n-au fost leneșe, s-au străduit și au atins ceva, iar noi, părinții, le-am susținut.
— Fetele dvs. au avut multă susținere. Galina a devenit un neonatolog vestit, iar Ana – un psiholog la fel de vestit.
— Au obținut totul prin muncă. Galea lucrează și azi, iar Ana, după absolvirea institutului pedagogic, a lucrat la școala noastră, apoi a decis să-și schimbe soarta.
— Iar dvs. cu ce v-ați ocupat la calea ferată?
— Îmi plăcea calea ferată, era prestigios să lucrezi acolo. A crescut sub ochii mei, se trecea de la locomotive cu abur la cele cu motor Diesel, am lucrat în laborator, făceam analizele apei din cazanele locomotiveleor. Apa era dură și noi calculam câtă sodă caustică trebuia de adăugat, cât fosfat, dezincrustant de stejar, iar mecanicul de locomotivă se ducea la stația de alimentare și le lua. Ne mai ocupam de ulei, de motorină. Era foarte intresant să lucrezi. Am fost laborantă, tehniciană, inginer, apoi șefă, între timp am absolvit tehnicumul din Odessa și institutul din Rostov.
— În plus, ați mai făcut muncă obștească. Azi sunteți bunică cu trei nepoți, aveți deja și o strănepoată?
— Da, e americană, nepoata de 15 ani trăiește în SUA. Eu nu accept aceste vremuri care ne-au împrăștiat copiii noștri – deștepți, învățați – prin toată lumea. Noi cu Vasile visam atât de mult să ne adunăm la sărbători împreună. Marina e în America, nepotul Andrei cu soția – pe insulele Canare, mezinul Dima, specialistul nostru în domeniul turismului și hotelurilor, deocamdată e aici, face masteratul. Îmi pare rău că nepoții sunt departe, nu credeam că voi ajunge să văd o asemenea anarhie în țară.
