Pe ungheneanca Elena Ermoșchina o cunosc de mult timp, apreciez înalt implicarea, sinceritatea, mărinimia ei. Însă după ce am discutat, mi-am dat seama că nu știam nimic despre ea, nu-mi imaginam cât de puternică este.
— Cu ce trăiți acum?
— Cu familia. De fapt, așa ca mulți alții la vârsta mea, cu nepoata care a devenit pentru mine luminița din fereastră, bucuria mea. Ea își admiră profesorii și eu la fel. Mă bucur că vine fericită de la școală. Am 5 nepoți și o strănepoată. Fiul trăiește în Yalta, fiica e aici.
— De unde sunteți?
— Sunt moldoveancă din Fălești, deși părinții mamei au fost polonezi, iar în pe linia tatălui meu erau polonezi, ucraineni, armeni, numele meu este Muruziuc. Am fost 8 copii la părinți, dar un frate și o soră au murit de mici. Îmi amintesc vag cum a venit tata de la război și mi-a adus o păpușă mare – el nu fuma și o schimbase pe tutun.
— Ce mai păstrează amintirile despre copilărie?
— Îmi amintesc anul 1949, când am fost deschiaburiți. Nu ne-au deportat… Țin minte că era 2 iulie, ora 2.00, când au venit la noi. Frații mai mari nu mai erau acasă, doar noi, de 8, de 6 și 4 ani. Părinții, probabil, au fost avertizați, fiindcă încă primăvara ni s-a luat tot. Am ținut oi, vaci, cai, boi, dar nu am avut argați, totul lucrul îl făceam singuri și fiecare ban era cheltuit pentru a cumpăra pământ. Mama țesea covoare, tata lua 2-3 și le vindea la Lvov… Au venit după noi cu căruțe, să ne ducă la gară. Mama ne făcuse de cu seară legături cu pâine, slănină, o sticlă de lapte, apă. Tata s-a priceput să-i șoptească fratelui să fugă și să-l cheme pe nenea Avrum, care își ținea oile la noi și lua numai brânza. A venit, i-a chemat pe tipii ceia afară și nu știu ce le-a spus, cât le-a plătit, dar s-a întors curând și ne-a spus să ne culcăm. Mai putem oare să dormim? După aceea, tata, cum câștiga ceva, ruga băieții să-i ducă banii lui nenea Avrum. Și încă ceva. Noi întotdeauna am avut vin, dar tatăl meu nu a băut niciodată. Atunci a început să bea, tot mai mult și mai mult. Cred că motivul a fost că toată munca lui, speranța de a trăi bine, încât copiii să nu ducă lipsă de nimic, a fost zadarnică. Apoi am îndurat foame, mama din câțiva pumni de ovăz și lobodă făcea o fiertură.
— Să vorbim despre medicină…
— Mi-a plăcut să dansez. La un festival școlar din Sculeni, în 1958, a fost prezent Vladimir Curbet, care a vrut să mă ia în ansamblul „Joc”, chiar a venit la noi acasă. Eram atât de fericită, dar fratele meu a spus că am nevoie de o profesie pământească. După școală, am decis că mă duc la lucru, să văd ce-mi place. Am lucrat infirmieră, iar peste câțiva ani am intrat la colegiul de medicină din Bălți. După absolvire, m-am căsătorit cu băiatul cu care am fost prieteni din copilărie. El tocmai absolvise școala militară navală și a fost trimis la Kamciatka, unde părinții lui s-au mutat înainte. Am zburat noi la Kamciatka.
— Acolo vă plictiseați?
— Îmi ieșeam din minți, peste un an am cerut să mă întorc acasă. Lucram felcer într-un sat mic, totul părea normal, eram tratată bine, le plăcea mămăliga, ciukcii mă lăsau să intru în casă la copii, mă mulțumeau cu caviar, pe care nu-l mai puteam vedae în ochi, dar acolo nu era ceea cu ce eram obișnuită. M-am întors la Fălești, unde s-a născut fiul nostru. În curând a sosit soțul, apoi părinții lui. Socrul meu a înființat gospodăria piscicolă din Ungheni și ne-am mutat aici. La 12 iulie era ziua pescarului. Socrul spune, haideți la iazul din Zăzulenii Noi să sărbătorim. Am făcut ciorbă de pește, stam de vorbă… Soțul meu-marinar și colegul său, de asemenea, marinar, au decis să treacă iazul înot… A fost găsit doar după 2 ore. Și pentru mine, lumea a încetat să existe.
— Când v-ați revenit?
— Doi ani n-am văzut nimic. Lucram la punctul medical de la o coloană mecanizată. Odată un băiat cu părul blond cârlionțat, cu ochi albaștri, a adus în cabinetul meu un bărbat, apoi pe tatăl său… Pe mine nu mă părăsea gândul de ce soțul meu, care a traversat mări și oceane, s-a înecat, pot spune, într-o băltoacă. Rudele mă sfătuiau să scot doliul – nu purtam alte haine afară de cele negre.
— Cel cu ochi albaștri v-a topit inima?
— Nu chiar dintr-o dată, dar am văzut că cerul e albastru. Mă cerea în căsătorie, eu îi spuneam că sunt mai mare ca el, am copil. Ne-am căsătorit când fiica avea 2 luni.
— Urgența medicală?
— Am lucrat acolo 27 de ani, în total în medicină – 37. Întotdeauna mi-au plăcut urgența și chirurgia.
— Acum sufletul e la locul său?
— De mult e la loc. Implicarea? Probabil, în tinerețe observăm mai puțin ce e în jur. Vine cu vârsta. Sper că „Bunicile și bunicii grijulii” vor trăi. Totul e bine afară de faptul că fiul nu e alături și îmi fac griji pentru nepoțică.
