Astăzi, vorbim cu o doamnă foarte simpatică, blajină, încântătoare, cu o voce caldă, învățătoare la liceul „Mihai Eminescu” din Ungheni, numită aici comoară a instituției, Elena Covalciuc. Conversația a avut loc în ziua în care a sunat ultimul clopoţel.
— Ce înseamnă pentru dvs. această zi?
— Cea de azi a devenit un bilanţ al muncii, al schimbărilor ce au avut loc în acești patru ani – acum e o promoţie ordinară. Mă întrebaţi dacă plâng? Cu o zi înainte am avut petrecerea de adio (zâmbeşte), la care ne-am adunat împreună, au venit şi părinții, am organizat un concert. Cum se poate să nu-ţi tremure vocea când te uiți la copii și vezi cum au crescut. Ai şi bucurie, satisfacție, pentru care, bineînțeles, a trebuit să muncesc. Și eu trebuie să învăţ mereu, să aflu ceva nou. Mâine voi merge la cursuri timp de trei zile – voi avea clasa I și trebuie să mă pregătesc.
— Se vorbeşte că în clasa întâi se va studia computerul?
— Eu cunosc calculatorul, fiul meu e programator și m-a învățat totul. Acum, pentru fiecare dintre absolvenții mei am făcut un mic album video, colectând fotografiile de la clasa I până în a IV-a, fiul mi-a ajutat la înregistrarea unei melodii. Mamele mi-au spus că au plâns când l-au privit. Motivul e clar – ce mici şi timizi erau în clasa întâi și cum s-au schimbat în 4 ani.
— Se pare că ați fost născută anume pentru a deveni învăţătoare?
— Tatălui meu în sat – m-am născut în Pârliţa – toți copiii îi ziceau „nanul”. Mama mea a lucrat la grădiniță și eu mă duceam des la ea. Cred că am preluat dragostea faţă de copii de la părinții mei. În general, le sunt foarte recunoscătoare pentru tot, sunt fericită că se află lângă noi, căci au vândut casa din sat şi s-au mutat mai aproape de noi – sora mea lucrează la Ungheni, e doctor. În copilărie, mă jucam adesea „de-a învăţătoarea”, în curte am avut întotdeauna mulți copii – eu nu voiam să mănânc (râde), așa că mama gătea pentru toată lumea, încercând să-mi facă poftă de mâncare.
— După absolvirea școlii n-aţi mai stat pe gânduri unde să studiaţi?
— După ce am absolvit 8 clase, m-am dus la școala pedagogică – din anumite motive, nu eram sigură că aș putea intra la institutul pedagogic. Acum, pe elevii mei îi învăț să aibă propriul Eu: eu ştiu, eu pot, eu voi face. Pe noi atunci nu ne învăţau aşa ceva, nici eu nu i-am deprins pe copiii mei, două fiice și un fiu, de la care am învăţat și învăţ contemporaneitatea. Deja cu timpul mi-a venit dorința de a duce totul la capăt, de a atinge scopul, de a așeza toate pe rafturi. Mă bucur de copiii mei din clasă, toți devin oameni buni. Acum la liceul „Vasile Alecsandri” e promoția mea, dintre ei au intrat deja la instituții de învățământ din Franța.
— Deoarece a venit vorba despre absolvenți, le urmăriți destinul?
— Da, și sunt foarte mulțumită de succesul lor. Trei dintre ei au devenit doctori, în liceul nostru activează profesori – elevi de ai mei. Unul este profesor la universitate, altul e marinar. Îmi recunosc copiii peste mulți ani, uneori după ochi. Ei nu mă pot recunoaște întotdeauna, dar părinții lor mă țin minte. La școală am lucrat timp de 41 de ani, acum printre elevii mei sunt copiii foștilor mei discipoli. Mă bucură faptul că în succesele copiilor mei există o parte din munca mea, din sufletul meu.
— (După ce a telefonat soțul interlocutoarei mele). Soțul dvs. e la fel de bun, înțelegător?
— Da, e bun, harnic, cumsecade, noi am obținut totul singuri. Acum el mai mult se ocupă de vilă și de albine.
— Vă faceți planuri de viitor sau trăiți cu ziua de azi?
— E greu să trăiești cu ziua de azi din cauza acestei incertitudini, din cauza faptului că mulți pleacă… Azi dimineața mă duceam la școală și mă gândeam, oare voi reuși să duc clasa I, în care s-au înscris deja mulți. Iar când mi-am văzut elevii – atât de frumoși, de maturi, m-am gândit, cum pot să trăiesc fără ei? Este clar că nu voi rămâne fără ocupație – am nepoți, am vila, soțul meu spune că e timpul să mă odihnesc, dar eu cred că încă nu sunt gata să trăiesc fără școală, fără copii, fără interesul din ochii lor. Iar viitorul înseamnă evenimentele interesante pe care le organizăm, de exemplu, „La gura sobei”, șezătorile cu bunicile, „La sfat cu bunelul”, am multe idei noi, de asemenea sunt succesele copiilor mei, atât ale celor mici cât și ale celor adulți, speranța că vor avea loc schimbări pozitive în țară.
