Azi nu atât stăm de vorbă, cât ascultăm, doar e foarte interesant ceea ce spune Ana Gavriliuc, doctor în psihologie, art-terapeut, trainer, coach, o doamnă foarte deşteaptă şi erudită, care practică terapia prin poveşti. Eu personal ascultam cu gura deschisă şi nu-mi ardea de pus întrebări.
— Ce înseamnă coach?
— E o direcţie în psihologia practică care se dezvoltă activ în ultimii 20-30 de ani. Coach e persoana care îl însoţeşte pe client în atingerea scopului său.
— Iar terapie prin artă?
— Terapia prin artă şi terapia prin poveşti sunt tehnologii ecologice care, delicat şi pe neobservate, îi ajută persoanei. Această metodă are limite largi de aplicare: de la 3 ani până în ultimele zile ale vieţii. Art-terapeuţii muncesc cu succes în situaţii de criză, în aziluri, cu bolnavi în stare gravă, cu oameni care au deficienţe de vorbire, mai există o sumedenie de alte opţiuni. Fiecare dintre cititori, cred, a observat că în timpul consfătuirilor, discuţiilor neplăcute la telefon, începem a desena ceva pe hârtie, creând diferite desene sau ornamente. Un art-terapeut experimentat este capabil să le descifreze şi să-i ajute persoanei să înţeleagă situaţia sa. În terapia prin artă există numeroase metode şi tehnici care ajută oamenilor să-şi organizeze viaţa. Iar poveştile îmi plac foarte mult, ele au rădăcini adânci care conţin mult sens. Nu în zadar se spune că poveştile ne dau lecţii de viaţă.
— Vă cunosc părinţii, deci pot spune că sunteţi o persoană bună la inimă. Cum o absolventă a şcolii medii nr. 10 din Ungheni a hotărât să devină psiholog?
— Despre bunătate nu eu trebuie să judec, ci alţii. Şcoala nr. 10 nu numai că am terminat-o, dar, de asemenea, timp de mai mulţi ani după absolvirea Universităţii Pedagogice „Ion Creangă” am lucrat în această instituţie. Am două promoţii de elevi din clasele primare. Cred că în Ungheni şi acum trăiesc absolvenţii mei, de la alţii primesc multe veşti de pe diferite continente. A fost o experienţă de neuitat în calitate de director adjunct la şcoala natală, apoi a urmat facultatea psihologie de la aceeaşi universitate.
— De ce totuşi aţi dorit să răscoliţi sufletele oamenilor?
— Mai degrabă, nu să răscolesc, ci să le ajut oamenilor în situaţii în care le este nespus de greu. Doar, din păcate, nimeni nu ne învaţă, de exemplu, să construim relaţiile în familie. Am făcut a doua facultate, stagierea în Sankt-Petersburg. Din anul 1997 am lucrat ca psiholog şcolar la un liceu din capitală.
— Cum aţi decis să scrieţi teza de doctor?
— Nu a fost uşor. Pe atunci deja predam la universitate. Cu sprijinul familiei, părinţilor, celor dragi mi-a reuşit totul.
— Nu sunteţi izolată de viaţa reală din cauza dragostei faţă de basme?
– Ce izolare? Aceasta este viaţa reală. De exemplu, basmele populare – trei fii, cel mai mic porneşte la drum, se pregăteşte să înfrunte răul vădit. După ce a obţinut cele dorite, împreună cu mireasa se întoarce acasă şi aici se întâlneşte cu răul ascuns, de care el nu este pregătit. Şi prada i-au luat-o, şi mireasa. Ce îl poate învăţa pe un bărbat contemporan această poveste? Când ai realizat ceva, succesul trebuie consolidat, să te asiguri că nu te pândeşte pericolul de la spate. Terapeuţii întotdeauna recomandă să li se citească poveşti copiilor, cu cât mai mult, cu atât mai bine.
— Teza dvs.?
— E scrisă pe tema „Particularităţile relaţiilor părinte-copil la adolescenţii din familii de gastarbeiteri”. Fenomenul gastarbeiterilor e o bombă cu efect întârziat. Distrugerea economiei, situaţia socio-economică dificilă nu sunt cel mai rău lucru. Sunt o problemă schimbările profunde care au loc: fetele devin mai masculinizate, ele nu doresc să se căsătorească, nu doresc copii. La fete, tipul feminin de comportament se schimbă în masculin. Iar băieţii devin mai feminini, ei nu doresc şi nu îşi pot asuma responsabilitatea. Această generaţie abia creşte, acesta este doar începutul.
