Am vorbit cu Ion Vatamaniuc în ajunul Zilei Flotei Maritime Militare care este sărbătorită în Rusia, iar pe vremuri în URSS, în ultima duminică a lunii iulie. Ce legătură ar putea avea un locuitor din Romanovca cu această sărbătoare? Vom afla imediat.
— Unde e Romanovca și unde e marea? Ce legătură are cu dvs.?
— Când am absolvit 9 clase, în sat s-a întors un vecin după ce a slujit în marină. Avea o uniformă atât de frumoasă, încât noi, băieții, umblam după el. Și am decis atunci că voi fi marinar. Tot atunci am citit în ziarul raional că școala de marină primește elevi. Împreună cu prietenul meu am luat actele și ne-am dus la Odessa, dar lui nu i-au acceptat documentele, deoarece în atestat avea nota „4” la purtare. Eu trecusem examenul medical, dar îmi era cam frică să rămân singur într-un oraș mare. Din fericire, fratele mai mare al prietenului meu se întorsese din armată și a spus că, dacă nu l-au luat pe fratele său, se duce el să învețe.
Noi doi am absolvit cu succes școala. Cu diploma de navigator am fost trimis pe cargoul „Molociansk” și mi s-a deschis viză. Aveam 17 ani. Prima cursă a fost în India, am transportat făină la Calcutta și în Oceanul Indian am nimeri într-o furtună. Am stat acolo o lună, până ne-au descărcat, până au încărcat ceaiul, ne plimbam prin oraș, ni s-au dat câte 120 de dolari de cheltuială. În plus, primeam salariu de 160 de ruble. Apoi am fost în Cuba, unde au dus traverse, și în Havanna ne-am încărcat cu zahăr. După aceea, am plecat în Siria cu șalupe militare, de acolo am venit cu nava goală, În schimb, ne-am distrat noi.
— Ce cumpărați?
— Mai mult haine, echipamente electrice. Cum pentru ce? De vânzare. În cea de-a doua cursă spre India, am împlinit 18 ani. La selector în acea zi a fost anunțat că cel mai tânăr membru al echipajului are 18 ani, a fost tort, șampanie și un premiu. Sună ca o poveste? Îmi era greu să fiu departe de casă și rămâneam de viață, auzeam la radio că sunt niște sărbători, parade: iar noi știam doar că dacă dimineața ni se da cafea, înseamnă că e duminică.
— Unde ați mai fost și ce ați transportat?
— Din Etiopia am dus tăurași în Egipt, apoi din nou traverse în Cuba. După aceea nava a fost închiriată de Japonia și am plecat din Cuba în Canada, la Montreal, unde am încărcat semifabricate metalice. Am stat o lună în port, am vizitat tot ce am putut, chiar și o celebră expoziție internațională. Apoi, prin Canalul Panama am ieșit în Oceanul Pacific, am plutit pe el 39 de zile. Am navigat 8 luni și am înconjurat globul. Din Japonia cu țevi au mers la Petropavlovsk, unde am lăsat încărcătura, am intrat în Singapore, am încărcat containere, nu se știe cu ce, am vizitat Kuweitul, unde oamenii trăiau ca în komunism, totul era gratuit, dar acționa legea prohibiției – era interzis alcoolul. Canalul Suez a fost închis în 1967, așa că, după ce am făcut ocolul Africii, am ajuns la Odessa. La sosire, mi s-a dat o vacanță de șase luni, am primit 30.000 de ruble. Acasă, când am scos banii, mama s-a speriat că am jefuit vreo bancă. După concediu am vrut să mă întorc la serviciu, dar la departamentul personal mă aștepta citația că sunt luat la armată.
— După trei ani v-ați întors la marină?
— Am cerut să fiu trimis în Siberia, la urși, dar m-au repartizat la Marea Neagră. După armată, am vrut să mă întorc pe mare – mi se oferise deja un loc pe o navă nouă, dar, când am ajuns acasă, mama a început să mă convingă să rămân, cică, și aici este de lucru. M-au dus imediat să lucrez la „Moldselhoztehnika”, m-am căsătorit – dacă nu mă lăsați să plec pe mare, mă însor. Am lucrat ca lăcătuș, secretar al organizației komsomoliste, am primit o cameră în căminul din Cornești: apartamentele, mi se spunea, sunt rezervate pentru specialiști. Îi întreb: de ce fel de specialiști aveți nevoie? De economiști, de contabili. Am luat atestatul, iar în el erau doar 4 note de „4”, restul erau „5”. A venit timpul să plec la sesiune, m-am dus la director și i-am spus: ați vrut un specialist, mă duc să studiez. În curând mi s-a dat un apartament. Am lucrat normator, șef de depozit, contabil, inginer meliorator. Am vrut să merg la institutul politehnic, dar am fost trimis la școala superioară de partid pe 4 ani, după care am fost numit instructor al comitetului de partid din raion, apoi am fost ales secretar al comitetului de partid în kolhozul din satul Pârlița. Mi-a plăcut aici, am crezut că voi rămâne, dar după 3,5 ani, am fost ales secretar „ca să consolideze” organizația de partid a sovhozului „Codru”, dar relațiile cu conducerea erau proaste și nu am mai vrut să lucrez. Am decis: am mâini, am cap, nu mă voi pierde. După aceea m-am dus să mă odihnesc o săptămână, iar între timp mă căutau cei de la „ Selhoztehnika” – fusesem numit director adjunct pentru problemele generale. În acea perioadă, studiam la Academia de Studii Economice, pe care am absolvit-o în 1992. După evenimentele cunoscute, când „Selhoztehnika” a fost închisă, m-am mutat în capitală. Am obținut un loc de muncă la centrala termică-2, am fost șef de depozit, am condus departamentul de transport, unde am lucrat 8 ani, cred, cu succes. În 2001 au început reformele, disponibilizarea celor trecuți de 50 de ani printre care am nimerit și eu. M-am întors la Romanovca.
— Ce ați făcut?
— Mai înainte deschisesem o întreprindere individuală, aveam un magazin, cu ajutorul unui grant am înființat o fermă de prepelițe, la mine au început să vină pentru experiență, soseau doctori în științe, se organizau seminare, expoziții. Ferma cu 2000 de capete a existat până în 2008. Dacă la început erau două ferme în republică, atunci multe au apărut. Astăzi, eu și soția mea suntem pensionari. Un fiu și o fiică se află la Chișinău, alta este în Suedia. Sunt mulțumit de viață, de copii și de nepoți, avem cu ce trăi. Vreau să scriu memorii despre călătoriile pe mare.
