După absolvirea școlii medii din sat, Ana, o zgâtie de copilă care abia în iunie împlinise 17 ani, iute din fire, veselă, glumeață, a hotărât să-și încerce norocul la tehnicumul de finanțe. Când mai crescuse, a început a lucra împreună cu maică-sa la norme, din mai până în noiembrie răsunau dealurile de râsetele și cântecele ei. Cartea i se da ușor, trecea cu privirea peste teme și a doua zi răspundea bine. A susținut examenele și a fost înmatriculată. Însă învățătura nu se prea lipea de ea, căci în câteva luni se schimbase de recunoscut. O interesau mai mult cafenelele, filmele, dansurile, alte distracții. Își făcuse mulți prieteni mai mari ca ea, care roiau în jurul ei ca albinele în jurul florilor. Ana se vedea lucrând la vreo bancă, într-un birou luminos, curat și atunci o cuprindea un fel de supărare pe părinții ei care nu au putut să-și croiască altă soartă și să se mute la oraș. Așa stând lucrurile, peste un an a fost exmatriculată. Fata nu s-a prea întristat. „Nu mă mai pierd eu cu una-cu două”, zicea ea. Cu mult mai amărâți au fost părinții ei, care visau ca fiica să aibă o profesie prestigioasă și un loc stabil de muncă. A mai lucrat ea ba vânzătoare la un magazin din sat, ba se mai ducea cu mama la norme în kolhoz, dar considera că nu-s de ea aceste îndeletniciri lăsate de Cel de Sus pentru femeile simple de la țară, cum e mamă-sa, bunică-sa și sora mai mare.
Vara următoare s-a dus să-și încerce norocul la altă instituție de învățământ. De data aceasta a atras-o școala pedagogică. A susținut examenele, dar nu a trecut de concurs – nu pusese un an întreg mâna pe carte și notele nu au fost mai sus de „3”. Părinților le-a spus că învață, dar, de fapt, se angajase la o fabrică de confecții din Chișinău. I s-a repartizat un loc într-o cameră în cămin, s-a împrietenit repede cu colegele de lucru, cei de acasă credeau că vor avea fată învățătoare. Minciuna prinsese bine și de câte ori venea acasă, pleca cu geanta plină cu tot ce aveau ei mai bun în beci și prin putină. Avea noroc și nu se întâlnea cu consăteni care ar fi înțeles că ea nu învață, deoarece spusese că școala pedagogică e cea din raionul vecin. Dar nu-și putea găsi locul, simțea mereu un dor nebun de sat. Îi părea că de la o sâmbătă la alta trece o veșnicie. Dorul o ardea ca para. Acest dor nebun avea și un nume: Ion. Ionică, cum îl numeau părinții, era un băiat arătos, blond, în rest nu se deosebea cu nimic de сeilalți băieți din sat. Muncea mecanizator în kolhoz, era liniștit, cam apatic, din cei la care bărbații ascuțiți de limbă le ziceau că stă sub papucul femeii.
Nu trecea o sâmbătă ca Ana să nu vină în sat. Cum venea, schimba în grabă un cuvânt-două cu părinții, cu surorile mai mici și alerga la club cu un singur gând: să-l vadă măcar în treacăt, măcar de departe, să-i audă vocea.
Ion o iubea însă pe Olguța, o fată care lucra și ea la Chișinău și de asemenea venea acasă numai sâmbăta, cam de două ori pe lună. Și ea îl îndrăgise. Iar Ana era pentru Ion doar o fată din sat, pe care o cunoștea de mică, învățaseră în aceeași școală. Îi plăcea să stea de vorbă cu ea, o invita uneori la dans. Ca pe o prietenă. Dar ea vroia mai mult. „Cu ce-i mai bună Olguța decât mine? Eu sunt mai frumoasă. Nimeni în sat nu are cosițe atât de lungi ca ale mele. Eu sunt voinică și dornică de viață, iar ea e o adormită. N-am să mă dau bătută. Nu mă las până nu-l cuceresc! Va fi al meu și gata! Facă cum vrea – iubeasc-o pe alta, însoare-se – oricum va fi al meu! Așa vreau eu!”.
Ion părea să nu observe frumusețea Anei și în fiecare sâmbătă ieșea în centrul satului și aștepta să sosească autobuzul din Chișinău, care i-o aducea pe Olguța.
Iar Ana, odată scopul pus, a purces la realizarea lui. Și-a luat concediu și a venit acasă. În sat erau mulți tineri și în fiecare seară, după lucru, clubul era arhiplin. Se demonstrau filme, sâmbetele și duminicile se organizau dansuri. Ana nu lipsea niciodată și nu făcea un pas de lângă Ion. Se făcea luntre și punte să-i atragă atenția, să-i trezească interesul. Vorbea mult și tare, râdea zgomotos, se ținea încleștată de brațul lui, încât el, neavând încotro, o invita la dans. Îl ruga s-o conducă acasă și el accepta, fiindcă îi era incomod să refuze. Uneori și în mintea lui încolțeau diferite gânduri, văzând că Ana n-ar fi împotrivă și nici răspunderea nu i-ar fi prea mare. Dar gândul la Olguța îl oprea. Nu voia s-o înșele.
Iar Ana, încetul cu încetul, se apropia de scop. Într-o seară s-a ivit momentul potrivit. Ion a venit la club cherchelit de-a binelea. Când au prins a se împrăștia pe la case, Ana a pornit împreună cu el spre casa lui. Băiatul locuia împreună cu părinții. O vorbă-alta și s-au trezit la poartă. Ana nu-i dădu drumul de mână. „Ioane, eu merg la tine”. „Bine, hai”, răspunse Ion amețit de băutură și ispitit de căldura corpului ei. Turmentat de vin, își pierdea încet controlul și nu era în stare să se gândească la urmări. Au întrat în casă încet, să nu-i audă părinți, care dormeau în sarai.
Dimineața mama lui Ion a venit să-l trezească la masă și i-a văzut dormind. A alergat buimăcită și l-a chemat pe soț, a prins a se văicăra de a auzit toată mahalaua. Tinerii s-au trezit și cel mai uimit a fost Ion când a văzut-o pe Ana lângă el. Ea a înfruntat obraznică privirile părinților și le-a spus că ea e soția fiului lor de acum încolo. Și adânc-adânc a îngropat în inimă o taină ca tăia la inimă: Ion toată noaptea a numit-o Olguța. „Nu va afla nimeni! Niciodată!”, și-a zis ea.
După ce s-au liniștit strigătele și reproșurile, Ion i-a spus deschis Anei că regretă de cele întâmplate, dar n-are de gând s-o ia de soție. Ana s-a cam speriat, dar era sigură că părinții, și ai lui, și ai ei, nu vor dori să se afle în sat de noaptea ceea. În închipuirea ei era deja soția lui Ion în fața întregului sat. Trebuia să aibă puțină răbdare. Și a avut dreptate. Părinții i-au spus fiului: „Dacă te-a ajuns capul s-o aduci, fii bun și te însoară, nu ne face de rușine”. S-au întâlnit cu părinții fetei și au fixat ziua nunții. Fericirea Anei nu avea margini când măsura rochia și vălul de mireasă. Nu-i pasa că tata umbla negru ca pământul de rușine, iar ochi mamei nu se mai uscau de lacrimi.
Odată, când erau în doi, Ion, pe care el îl considera molău, i-a spus: „Fac nuntă, mă însor, dar n-am să trăiesc cu tine”. Cuvintele lui i-au părut Anei o glumă. La puțin timp, ea a înțeles că noaptea petrecură cu Ionică cam de voie-cam de nevoie n-a trecut fără urmări și e însărcinată.
Cu îndemnul părinților au început să-și construiască o casă. Ea spera că odată cu trecerea timpului și nașterea copilului se vor aranja toate, Ion se va obișnui și va uita de Olguța. Dar n-a fost să fie așa. Dorul era tot mai puternic, tot mai mult o ura pe Ana pentru că nu l-a înțeles și a insistat să se căsătorească. Peste câteva luni, Ion a trimis-o pe Ana acasă la părinții ei, i-a întors zestrea și a depus cerere de divorț. Nu i-a părut rău nici de casa ridicată și acoperită, nici de munca părinților și cheltuiala făcută.
Când s-a născut fiica lor, el nu s-a dus la Ana la maternitate. A venit peste câteva zile acasă să-și vadă fata, dar aproape că nici nu s-a uitat la Ana, care-l privea cu speranță. I-a lăsat fetei partea sa de casă. Între timp se împăcase cu Olguța care îl iertase și se căsătorise.
Ana a rămas singură să-și crească fiica și să caute răspuns la întrebarea: unde și cu ce a greșit, doar calculase totul atât de minuțios.
