Întâmplarea a făcut ca doi jurnaliști de la un post de televiziune din Moldova să devină reporteri de război în Ucraina. Aceștia au fost martorii scenelor oribile ale războiului din țara vecină, fiind alături de cetățenii ucraineni. Pentru a reda starea reală de lucruri a acestui război, jurnaliștii au realizat un film documentar cu care merg prin țară. Recent și unii ungheneni au vizionat filmul respectiv în incinta Palatului de Cultură din municipiul Ungheni. Jurnalista și directoarea executivă Transparency Internațional Moldova, Lilia Zaharia, a menționat, care este impactul filmului și care a fost necesitatea producerii lui. „Colegii au avut curajul și au mers în Ucraina, țară, care suferă din cauza agresiunii ruse. În acest film este reflectată atât drama cetățenilor din Ucraina, dar și fenomenul dezinformării și propagandei, unde victimele acestei propagande de acolo, dar și de aici, merg pe aceeași undă de gândire”.
Până a începe derularea filmului, dar și la finalul lui, publicul au avut oportunitatea să pună jurnaliștilor un șir de întrebări:
Maria Zazuleac: Ce v-a determinat să mergeți în Ucraina, acolo unde riscurile pentru viață sunt iminente?
Andrei Captarenco: Cu Viorica ne ocupam de mai mulți ani de jurnalism civic, dar niciodată nu ne-am gândit că vom fi reporteri de război. Ne aflam într-o deplasare absolut banală, eram cu niște colegi din România, pe care îi ajutam în realizarea unor subiecte. Niciodată nu ne-am închipuit că vom fi martorii unor scene de război. Pe data de 24 februarie dimineața, când s-a început războiul, eu eram în orașul Mariupol, iar Viorica, în Odesa și ne-am trezit sub acele rachete ce cădeau peste Ucraina. Am decis să rămânem pe loc, pe când toată lumea încerca să se evacueze, (mamele cu copii în special), iar bărbații se pregăteau de apărarea țării. Vedeam cu ochii noștri cum viața oamenilor se schimba radical. Pe noi au început să ne sune rudele, părinții, căci la știri se transmitea că Mariupolul era cedat rușilor și că Odesa era bombardată, erau multe știri false.
Viorica Tataru: Noi am decis să rămânem, să nu venim acasă, încercam să filmăm tot ce se petrecea în jurul nostru și să transmitem materiale video la noi în țară, pentru ca publicul nostru să aibă o sursă corectă de informație.
Maria Zazuleac: Ați avut situații de risc generate de război, car au fost cele mai grave?
Andrei Captarenco: Am avut, pentru că toată lumea din Ucraina avea acest risc zilnic. Cel mai grav caz a fost în ajunul Crăciunului, pe 24 decembrie, în orașul Herson. Din fericire n-am ajuns în piața centrală din acel oraș, unde au căzut 7 rachete și au murit 18 persoane, iar mai multe au fost rănite. A fost o zi foarte dramatică pentru ucraineni, deoarece au murit atâția oameni.
Denis: Unde vă adăposteați?
Viorica Tataru: Am dormit și în apartamente cu geamuri sparte, în școală, în mașină, iar atunci când a venit cu ajutoare pământeanul dumneavoastră, Tudor Procopciuc, am dormit în biserică.
Valeriu Jardan: Pe eroii din filmul demonstrat astăzi cum i-ați găsit?
Viorica Tataru: Am trăit împreună cu ei aceleași scene de război și din acest anturaj am identificat și eroii noștri din film. Am început realizarea filmului după eliberarea orașelor Irpin și Bucea. Atunci când ne-am întors în Moldova și am văzut câtă dezinformare este, am decis să ne întoarcem în Ucraina pentru a aduce mai multe materiale și informații. Am decis acest lucru pentru că imaginile scurte nu pot să ne ofere o informație clară ce se întâmpla în acel timp în Ucraina. De aceea am și hotărât să facem câteva filme documentare, să dezvoltăm niște istorii de la fața locului. Pe noi nu ne-a interesat doar bombardamentele, ruinele și cadavrele, dar și cum gândesc oamenii despre acest război, ce spun ei când le este dat să trăiască în asemenea condiții. De fiecare dată chiar ei ne-au încurajat, zicând noi vom rezista, vom merge înainte.
Elena Bobu: Cine sunt eroii din film?
Viorica Tataru: Eroii noștri sunt din Irpinul eliberat, care a fost ocupat de armata rusă timp de 35 de zile. În această perioadă multă lume a rămas să locuiască în subsolurile caselor, căci nu toți au reușit să se evacueze. Cei care au încercat să fugă din calea războiului n-au reușit că au rămas pe șosea, a fost un soi de vânătoare cu civilii. Când am intrat în orașul eliberat l-am cunoscut pe un tânăr pe nume Alexandru, care ni s-a părut foarte deschis, care a supraviețuit în subsolul casei împreună cu Marina, o tânără ce mai apoi i-a devenit soție. La fel protagoniste ale filmului au fost și 3 vecine de bloc ale însurățeilor.
Marin Zazuleac: Cum ați aflat de intenția tinerilor de a se căsători?
Viorica Tataru: Ideea cu nunta am aflat-o pe parcurs, după care noi le-am spus cum să facă acest lucru fără noi. Ei au spus că vor s-o facă așa, simplu, în doi, căci nu au nici rochie de mireasă, nici costum de mire. Le-am zis că pe timp de război nu este neapărat să porți o rochie de mireasă și că e suficient să se îmbrace în port național, dar nici pe acestea nu le-am putut găsi în Ucraina la moment. Am scris pe facebook și tot ce a purtat mireasa și mirele au fost din Moldova, fiindcă oamenii s-au autosesizat, au contribuit, dăruindu-le o rochie așa numită „Vâșivanca” și o cămașă tradițională pentru mire. Ne-am zis ca acestă zi să fie memorabilă pentru ei.
Aliona Manciu: Acuma mai mergeți în Ucraina pentru a sonda situația de acolo?
Andrei Captarenco: Ne-am programat vreo 15 plecări pe parcursul anului ca să găsim și alte povești. Ne propunem să facem un subiect și cu domnul Tudor Procopciuc, despre ungheneanul, care este un personaj ce a ajutat ucrainenii în clipele grele de cumpănă. Face acest lucru și în prezent în cele mai afectate zone de război.
Maria Zazuleac: Ce mesaj doriți să le transmiteți cetățenilor prin intermediul acestui film?
Viorica Tataru: Primul pas pe care trebuie să-l facem este necesar să ne informăm corect, să nu ne lăsăm manipulați de propaganda rusă, care ne duce pe un drum greșit și ne lasă în fiecare zi niște amprente mai grave decât rachetele care zboară în Ucraina. Să știți că la ei înainte de a începe acest război, înainte de a cădea prima rachetă, situația era foarte similară cu ceea ce se întâmplă la noi acum. De fiecare dată încercăm să aducem acest mesaj, precum că trebuie să privim treaz la lucruri și să nu cădem pradă acestui război informațional.
