Recent au fost comemorate victimele deportărilor staliniste. În acest context, mi-am zis că ar fi binevenit să-i fac o vizită Verei Caracaș, locuitoare a satului Mânzătești, comuna Hârcești. O persoană care a gustat din amarul acelor vremuri. Dar nu despre aceasta, dragă cititor, aș dori să discut astăzi cu tine, mai bine zis, să medităm împreună despre fenomenul văduvirii satelor noastre, marele blestem care, se pare, sistematic, se abate asupra noastră. Turcul, toate războaiele, deportările, calamitățile naturale și alte fenomene au contribuit la acest fenomen al depopularizării satelor moldovenești. Dacă aceste vitregii „ne fugăreau” atunci, astăzi, în secolul XXI singuri, parcă de bună voie, părăsim vatra strămoșească, lăsând în satele noastre bătrânii, majoritatea dintre ei bolnavi și neputincioși. De ce se întâmplă așa, iubit cititor, care e pricina? Dați-vă cu părerea, vă rog.
Mătușa Vera trăiește sub creasta dealului numit de localnici Sinești, asemeni satului din apropiere. Nu mai fusesem de multă vreme pe acele drumuri și acum mă miram de celea ce vedeam. Dacă în centru satului, pe unde merg mai des, mai miroase a civilizație, atunci aici, cum se zice pe la noi, e tundră. Pe la Manuta, Borcan, Gheorghe Moldovanu, Sirbeni, Necoara, Morozanu, Caracas, unde cândva clocotea viața, cu plânsete și glasuri dulci de copii. Diminețile se începeau cu cele mai lumești simfonii, cu lătrat de câine, cântare de cocoș, muget de vite și nechezat de cal, care lăsau, pe o clipă, toate celelalte sunete în umbră și toate acestea erau ambalate cu grijă în pânza unui tril dulce de privighetoare. În acea zi era o tăcere de mormânt.
„Mulțumesc și de atât, în rest, de-ar fi pace!”
Cu cât mă apropiam de casa ei, cu atât buruienile parcă se înălțau mai amenințător. Chiar în fața porții, pe drumul ce urcă spre deal și unde pe vremuri, coborând la vale, căruțele cu cai ridicau nori de colb, de nu se vedea om cu om, acum era un perete înalt de vreo doi metri din acele bălării, care se legănau în bătaia vântului. O liniște apăsătoare, până la durere, era stăpână pe acest petec de pământ. Da, de unde să se audă vreun sunet, dacă pe o rază de aproape 500 de metri nu e țipenie de om. Toți sunt plecați în cele patru zări. În această sălbăticie trăiește doar ea, Vera lui Gheorghe Haralampievici. N-am mai strigat la poartă, fiindcă știu că stăpâna nu prea aude. Am găsit-o în grădină, cu toate că era duminică și, după cum era să aflu mai târziu, tocmai venise de la biserică, de la Sfânta Slujbă, că atâta ne-a mai rămas, zice ea, să ne rugăm bunului Dumnezeu, poate se îndură de noi, păcătoșii. La cei 85 de ani ai săi, e o gospodină bună, grădina, destul de măricică, e lucrată cu grijă, are câteva păsări, câțiva iepurași, o cloșcă cu puișori. În grădină are de toate semănate și mai are și o vie, care e sufletul ei. Am observat că are și câțiva butuci de vie altoită și era stropită. Principalul, după mine, în grădină, mătușa Vera avea puse, pentru a face sămânță pentru anul viitor, ceapă, morcov, ridiche. Se gândește la ziua de mâine mătușa, bine ar fi să ne gândim cu toții, la ziua de mâine, la viitor. Intuind că am a o întreba ceva, m-a invitat în casă. Puțin adusă din spate, de anii și greutățile prin care a trecut, a început să măsoare distanță cu bățul din grădină până la pragul ușii. Ajunsă la prag, a aruncat bățul, parcă sfiindu-se de prezența lui în viața ei, dar, de fapt, ieșind din casă, îl va căuta iar, că-i vine greu fără el, și apoi unul dintre cei mai buni prieteni anume el îi este, apoi motanul, care o urmează peste tot, prin grădină.
— Cum trăiești matale aici, eu m-aș teme în pustietatea asta, îți mai vine cineva în ospeție?
— Greu! E mare problemă cu apa, dar am noroc că de la Primărie au desemnat o persoană responsabilă și îmi aduce apă de două ori pe săptămână. Mulțumesc și de atât, mai vine feciorul Vova. În rest, de-ar fi pace.
„Viața nu e chiar atât de scurtă, dacă un om, pe parcursul ei, trece prin atâtea și atâtea”
Am rugat-o să-mi povestească despre trecut, război, deportări, vremea de după război. La început, parcă nu vroia să răscolească amintirile, spunând doar, că a fost strașnic. Mai apoi, mărturisirile dumneaei, au început a curge lin, ca o apă limpede, în care se întrevede destinul ei și, totodată, a zecilor de mii de moldoveni, care au avut aceeași soartă. Mi-a povestit atâtea, că ai putea scrie un roman din cele auzite. M-am prins la gândul, că viața nu e chiar atât de scurtă, dacă un om, pe parcursul ei, trece prin atâtea și atâtea.
Din tot noianul acela de amintiri vreau să-l evoc pe unul, care mi s-a părut deosebit. Mătușa Vera îl povestea cu deosebită plăcere, aș zice mai degrabă că era o stranie gingășie, o gingășie pe vreme de război. „Era război, nu aveam ce mânca, dar în anul acela erau foarte mulți fragi în pădure Eu cu fratele îi strângeam, îi înșiram pe un fir de mohor ori iarbă, așa ca pe mărgele și le duceam la nemți. Le arătam fragii și apoi gura, asta însemnând că ne era foame. Luau fragii și ne dădeau câte o bucățică de pâine și câte o conservă într-o cutie lungueață, conținutul căreia era foarte gustos. Toată această bogăție o duceam mamei ca să aibă cu ce încropi masa și fuga cu fratele iar după fragi”.
Deportările în Siberia: Eu cred că n-am știut, nu știm și nu vom ști vreodată purul adevăr, doar niște presupuneri…
— La 6 iulie 1949 toată ziua în sat veneau mașini mari, dar noi, ca copiii, nu ne-am prea stresat, deoarece eram deprinși deja cu mașini de război. Au venit multe, o coloană de la Bolocan până la Sovietul Sătesc. Acțiunea s-a petrecut în satul Hârcești, locul unde pe atunci familia Popa, adică părinții doamnei Vera, eroina noastră, locuia. Seara mama a pus masa, cineva a întrebat ce e cu mașinile acestea, nimeni n-a răspuns. Țin minte, mama n-a mâncat nimic, tata a luat câteva linguri și atât. Noaptea ne-au ridicat, tata a reușit să fugă. Mai târziu a ieșit un „ucaz” ca acei care sunt fugari să iasă, că nu le vor face nimic și dacă doresc, să plece după familii. Tata a împrumutat bani de la părintele Fiodor Papuc de la Mânzătești și a venit după noi. În 1965 eu m-am întors în Moldova, părinții și două surori au rămas acolo. În 1970 mi-am adus și părinții în țară, și deoarece eu eram măritată cu Caracaș Gheorghe din satul Mânzătești, părinților le-am cumpărat o casă tot în acest sat.
— Cum crezi matale, mătușă Vera, cine e vinovat de cele întâmplate? Se spune că Stalin și Beria.
— Da așa și se spune, eu însă cred, că n-am știut, nu știm și nu vom ști vreodată purul adevăr, doar niște presupuneri…
Eugenia Comanac, o altă localnică, s-a născut în Siberia. Tatăl ei, Andrei Bodrug, a făcut o glumă împotriva conducerii și a fost deportat. Familia era săracă lipită pământului.
Vera Caracaș a fost soția lui Gheorghe Haralampovici Caracaș. Acesta toată viața a fost la posturi de conducere, președintele Sovietului Sătesc Hârcești, „upravleaiușcii”, conducătorul satului Mânzătești. Ar fi putut să-și angajeze soția la orice post, că a fost și este o femeie deșteaptă, dar n-a făcut-o. Mătușa Vera toată viața a muncit cu sapa și acum tot sapa îi este aliat. Nu s-a ferit niciodată de muncă și nu așteaptă alocații sociale. Un lucru o doare mult, că nu e acea lume săritoare la nevoie, că nu se mai îngrijesc izvoarele, nu se mai curăță fântânile, că nu se mai aude lumea cântând, doar înjurând, că încă multe, multe calități umane dispar, dispare omenia.
În drum spre casă mă gândeam: atâta fericire, dramă, bucurie și durere încape într-o viață de om, că îți mai trebuie o viață s-o savurezi, dar viața e doar una. Și, totodată, m-am mai prins la gândul: dar oare mă vor mai duce pașii pe la poarta mătușii Vera vreodată? Cine știe.
Nota red: La 71 de ani de la acele evenimente tragice încă nu se cunoaște cifra exactă a victimelor. Istoricii încă mai colectează date pentru a oferi informații cât mai veridice despre numărul persoanelor care au avut de suferit de pe urma regimului comunist.
