Astăzi, vom face cunoștință cu un tânăr amabil, sincer, deschis, care insuflă simpatie, Dionis Secrieru.
— Cum să vă prezentăm cititorilor ziarului nostru?
— Fotoreporter al Clubului municipal de fotbal „Ungheni”.
— Ce vă este mai aproape — fotbalul sau fotografia?
— Prefer, desigur, fotbalul. Iar din dragostea de fotbal a apărut și pasiunea pentru fotografie. Nu am practicat fotbalul în mod serios, dar, ca toți băieții, am alergat după minge, am jucat tenis, baschet, volei, însă sunt un fan pasionat al fotbalului, îi însoțesc pe fotbaliștii noștri la competiții. Sunt și suporter al selecționatei naționale, am fost printre primii care, în sprijinul ei, am cumpărat două tricouri de marcă. La nivel mondial apreciez foarte mult echipa națională a Germaniei.
— Sunteți un băiat din Ungheni?
— Da, aici m-am născut, am absolvit liceul „Mihai Eminescu”, apoi am intrat la Academia de Studii Economice, am diplomă de licență și masterat, ce-i drept, după specialitate nu pot găsi de lucru, deși foarte mult sper. Pentru tineri acum aceasta e cea mi serioasă problemă — de a găsi un loc de muncă având diplomă de studii superioare. În trecut, se spune, era mai simplu, atunci se eliberau îndreptări la lucru. Acum ai o singură ieșire – să te duci la piață să vinzi, cum sunt nevoiți să procedeze mulți, dar eu n-aș dori.
— Ați visat să deveniți economist, contabil? Nu este plictisitoare lumea cifrelor?
— De profesie sunt merceolog, n-aș putea spune că e în totalitate legată de cifre, totodată, în condițiile actuale, este destul de interesant, îmi place.
— La Ungheni nu sunt solicitați acești specialiști?
— Solicitări sunt și ei există, pur și simplu, lipsesc locurile vacante. Dar eu sunt gata să merg la Chișinău dacă va veni o ofertă interesantă, cu atât mai mult, cu cât nimic nu mă ține aici, familie încă nu am.
— Cu alte cuvinte, acum sunteți în căutarea nu numai a locului de muncă, ci și a sufletului pereche?
— (Râde). Se pare că așa este. Dar, cum se spune, toate la timpul lor.
— Câți copii sunteți la părinți?
— Sunt singur. Nu, nu pot să spun că sunt foarte răsfățat, poate doar un pic.
— Cum ați fost captivat de letopisețul fotografic al clubului de fotbal?
— Am spus deja că, împreună cu echipa noastră, plecam la competiții prin țară. Am început, la telefonul mobil, să surprind unele situații interesante. La unul dintre meciurile la nivel național, ca de obicei, am început să fac fotografii la telefonul mobil, iar în jur toți alergau cu aparate de fotografiat sofisticate, încât mi s-a făcut rușine. Așa că la următorul meci mi-am luat deja aparatul de fotografiat pe care mi-l dăruiseră cândva.
— Ați început să studiați informații legate de fotografie?
— Nu numai că am studiat, ci am absolvit și cursuri în capitală. Apoi mi s-a făcut propunerea și cu FCM de la noi am început să merg la toate meciurile. Datorită numeroaselor deplasări nu mai doream să fotografiez natura sau altceva, pe mine mă interesează doar fotbaliștii de pe teren, toată atenția mea e fixată asupra lor. Da, au fost astfel de momente care mi-au plăcut și mie foarte mult, le consider de succes. Fotografiile, de obicei, le postez pe site-ul FCM „Ungheni” sau pe pagina mea de facebook. Am devenit primul fotoreporter de la Ungheni, care a asistat la meciurile din divizia națională și sunt mândru de asta.
— Eu, de obicei, întreb, ce planuri aveți pe viitor, ce aveți de gând să faceți? Poate veți prefera fotografia?
— Nu, fotografia va rămâne doar un hobby. Pe primul loc e să găsesc un loc de muncă bun, ca salariul să-mi ajungă nu numai de cheltuială, ci și pentru a întemeia și a întreține o familie.
— Ce este cel mai greu?
— Să-mi găsesc un loc de muncă după specialitate. Mulți băieți pleacă din cauza aceasta peste hotare. Eu? Eu nu vreau și nu pot, aici sunt acasă. N-aș putea spune că prefer să stau acasă, dar în bar, de exemplu, e greu să mă ademenești. Dacă mă duc, o fac foarte și foarte rar. Timpul liber îl irosesc cu muzica, plimbările. Îmi place toată muzica, nu am anumite preferințe.
— De ce salariu ar avea nevoie azi un tânăr?
— Cred că mie mi-ar ajunge minim 5000 de lei pentru început, dar nicidecum 2000 sau 3000. Cu timpul, salariul trebuie să crească. Ce-i drept, cu un asemenea salariu nu îți poți cumpăra locuință. În genere cred că fără ajutorul părinților nu poți cumpăra un apartament, mie, de exemplu, mi l-au luat părinții. Iar principala noastră bogăție deocamdată e tinerețea și aș vrea s-o folosesc rațional.
