Diana Ciubotaru-Viziru este omul care crede că arta nu are frontiere, că nu există artă moldovenească, artă franceză sau engleză – există doar artă. Astăzi Diana Ciubotaru-Viziru învață copiii din Franța să iubească arta plastică. De fapt, așa și am regăsit-o pe Diana Ciubotaru-Viziru – la o expoziție a unei discipole. Evenimentul a avut loc la Centrul Cultural Bagatelle, Toulouse. Cea care a expus este Aathitai, o domnișoară talentată în vârstă de 10 ani cu care a lucrat Diana Ciubotaru-Viziru în jur de 9 luni. Douăzeci de lucrări au putut admira cei care au venit la Centrul cultural și majoritatea au fost realizate în tehnica acril pe pânză. Tematica a fost aleasă de autoare: Flori și peisaje de primăvară. În urmă cu doar doi ani Diana Ciubotaru-Viziru îi învăța pe copiii din Ungheni tainele picturii.
Am discutat cu doamna profesoară despre artă cum este aceasta percepută aici și în Franța, despre oamenii din Toulouse, orașul care acum îi este casă, cum au primit-o aceștia, ce îi lipsește în Franța și dacă va mai reveni în Ungheni, în Moldova.
— Mulți oameni din Ungheni vă cunosc, dar, o să vă rog, pe scurt să ne spuneți parcursul Dvs. profesional.
— După studiile universitare am revenit în Ungheni și mi-am început cariera profesională. Asta se întâmpla în 2002. Datorită regretatei Raisa Cojocaru în 2004 am fost angajată în calitate de profesoară de artă plastică la Școala de Arte Platice din Ungheni, care în prezent îi poartă numele, și am lucrat până în 2021. Din 2019 până în 2021 am deținut funcția de directoare la această instituție. În prezent locuiesc în Toulouse, un oraș frumos din sudul Franței.
— Cum ați luat decizia să plecați în Franța și de ce anume această țară?
— Când credeam că sunt bine stabilită, cu o activitate profesională bogată și stabilă, viața îti oferă oportunități la care deja nu te mai gândești. Prima mea tentativă de a ajunge în Franța a fost în 1995. Îmi doream foarte mult să studiez arta în această țară, dar care bineînteles a eșuat. Nu am ajuns în Franța, dar am reușit să-mi fac studiile în Iași, la Universitatea de Arte „George Enescu”. Astfel, în 2021, într-o perioadă dificilă, fiind depare de familia mea, care deja se afla în Franța de mai mulți ani, am decis să plec și eu. Recunosc nu a fost o decizie ușoară, îmi dădeam preabine seama că trebuie să începi totul de la zero.
— Cum v-ați integrat în comunitatea de acolo?
— La început a foarte greu. Nu cunoști limba, locurile, obiceiurile și tradițiile, totul e străin. Apoi, treptat, dând din coate începi să te acomodezi, să înveți limba, să cunoști oameni deosebiti și generoși. De la sosirea mea în Toulouse am frecventat mai multe formațiuni profesionale și ateliere de lucru, unde am studiat limba franceză și în același timp am avut oportunitatea să cunosc oameni deosebiți care m-au încurajat și susținut moral. Acum lucrez cu copii cu vârsta cuprinsă între 6- 10 ani în particular.
— Dacă faceți o comporație: prin ce diferă modul de viață din Toulouse și cel din Ungheni?, Prin prisma Dvs. ca profesor de arte plastice părinții, și cei din Moldova, și cei din Franța, pun accent pe dezvoltarea frumosului din copii prin intermediul artelro plastice sau observați vreo diferență?
— Modul de viață, evident, că e diferit. Avem valori culturale diferite, mentalitatea e alta. Oamenii din Toulouse nu pun accent pe lucruri materiale, sunt foarte simpli și modești. Părinții din orașul unde trăiesc la moment pun foarte mare accent pe activitățile recreative pentru copiii lor. Aici toate cartierele au Centre Culturale unde copiii pot practica diferite activități artistice, dar în același timp solicită și cursuri particulare pentru ei, investesc mult în educația copiilor lor. Acum ca să fac o comporație nu știu dacă pot, pentru că ambele state sunt la diferite nivele de dezvoltare și la ce stadiu sunt zic că și în Moldova pun accent părinții pe dezvoltarea artistică a copiilor, în special cei din Ungheni, înscriindu-i la Școala de Arte Plastice „Raisa Cojocaru” și Școala de Muzică. Cu această ocazie aș dori să felicit din suflet aceste două instituții, care în acest an sărbătoresc 60 (Școala de Muzică Ungheni) și 55 de ani (Școala de Arte Plastice „Raisa Cojocaru”) de la inaugurare, dorindu-le mult succes, realizări frumoase în continuare și cât mai mulți discipoli talentați.
— Ce vă lipsește din Moldova, din Costuleni, din Ungheni?
— Bineînțeles îmi lipsesc părinții.
— Veți reveni în țară?
— Dacă voi reveni sau nu în Moldova, e o întrebare la care nu pot să vă răspund concret, fiindcă niciodată nu știi ce-ți rezervă viitorul.
