Era o zi rece de toamnă. Încă de dimineață o ploaie măruntă a început să cadă din cerul plumburiu pe străzile pustii ale orașului, nici un trecător nu se încumeta să dea piept cu ploaia.
Alexei, un bărbat de cincizeci de ani, mergea trist spre casă. Știa că nimeni nu-l așteaptă, casa este rece și pustie. Cu trei ani în urmă îi decedase soția și cu trei zile în urmă și-a îngropat prietenul lui bun și credincios, câinele Bărbos. El i-a fost prieten devotat la bine și la greu timp de optsprezece ani și pentru Alexei asta era o pierdere mare.
Alexei făcea parte din corpul special organizat civil instruit să intervină în caz de incendii cu utilaj, autospeciale pentru stingerea acestora.
Cânele lui Bărbos de mic a fost dresat pentru a ajuta pe oamenii focului în cazul celor mai grele intervenții. El era de rasă Labrador, a fost folosit ca salvator în activitatea pompierilor. Prin energie și prin spiritul lui de sacrificiu el s-a dovedit a fi foarte bun în activitatea sa de căutare și salvare a vieților omenești.
Acum Alexei mergea îngândurat și trist, de odată la un tomberon văzu un câine cam de un an de zile de rasă ciobănesc. S-a mirat, aceasta era o rasă foarte întrebată în Germania, ce căuta el lângă tomberon? Încet s-a apropiat și l-a întrebat: de unde te-ai luat aici? El parcă l-a înțeles și s-a sculat în picioare, era slab și se vedea că e flămând. Alexei l-a îndemnat să meargă după dânsul. Cânele s-a pornit liniștit din urma lui Alexei. Ajunși acasă, Alexei în primul rând l-a hrănit, după aceasta la spălat, zicându-i: mâine mergem la clinica veterinară să treci un control medical și pe urmă vom mai vedea noi ce vom face mai departe.
El s-a gândit, dacă câinele va fi sănătos, îl va învăța să devină salvator. Câinele era sănătos, avea un an și două luni așa că se putea de dresat, i-a pus numele Tunet.
Alexei avea practică în activitatea de dresare a câinilor pentru salvarea vieților omenești. Tunet era ager, prindea din mers toate exercițiile de dresare adresate lui. În scurt timp el devenise de neînlocuit în caz de incendii și stingerea focului. Toată vremea erau împreună, și la lucru, și acasă. Când nu era la lucru, Alexei îl lua pe Tunet și se duceau la prins pește în afara orașului. Pentru Tunet asta era o sărbătoare, se rostogolea prin iarbă, sărea, fugea, parcă îi arăta stăpânului ce poate el. La Alexei venea din când în când vecina lui Tamara, o femeie de vârsta lui Alexei, și de fiecare dată îl lovea pe Tunet cu piciorul și ocăra: „Ce ții animalul acesta în casă, n-ai ce face?”.
Alexei îi lua apărarea, spunându-i: „Animalul acesta salvează vieți omenești intrând prin foc acolo unde noi, oamenii, nu putem pătrunde, așa că acest câine preț nu are”. „Totuna el nu are ce sta în casă cu oamenii, afară e locul lui”.
Așa au lucrat ei împreună șaptesprezece ani. Alexei ieșise la pensia binemeritată, dar a mai lucrat. Acum se simțea cam rău. Tunet nu se despărțea de stăpânul lui. Într-o dimineață Alexei s-a trezit cu Tunet lângă el în pat, cu capul lui mare pe piept. Alexei a început a plânge și s-a gândit: „Iată, are și pe mine cine să mă iubească, dar ce va fi cu el când voi deceda?”. Peste câteva zile Alexei a chemat salvarea și l-au internat în spital. Tunet a fugit după mașina ambulanței până la spital. A vrut să intre cu stăpânul, dar nu i-au dat voie, a stat afară privind la ferestre până l-a văzut pe Alexei, el privea la stăpân și plângea. Din ziua ceea Tunet trăia foarte greu, casa era încuiată, afară era frig, mâncare nu avea, umbla și cerșea, câte o dată mai găsea câte ceva pe la tomberoane, dar de dormit nu avea unde, mai dormea sub copaci ori mai avea norocul și oamenii cu suflet mare îi dădeau voie să doarmă la intrare în apartamente.
Alexei simțea că boala îl dă gata și a chemat pe nepotul Vasile, unicul neam apropiat, i-a donat apartamentul și l-a rugat să aibă grijă de Tunet.
Stăpânul a decedat, l-au îngropat colegii de lucru. Tunet a fost la cimitir și a văzut unde l-au înmormântat pe Alexei. Din ziua ceia el zilnic se culca pe mormântul stăpânului. Era și el de acum bătrân, nu vedea bine, nu auzea bine, îl mai durea și un picior din șold și frigul de afară îl apăsa din greu.Vasile, văzându-se în apartament, a uitat din prima zi de promisiunea dată lui Alexei că va avea grijă de Tunet.
Într-o seară Tunet mergea necăjit pe stradă, flămând, înghețat în căutarea unui adăpost să doarmă. Deodată simți miros de fum, nu înțelegea de unde venea mirosul și imediat instinctul lui de salvator i-a arătat drumul la casa cu pricina. Privea din drum la geamul casei care se lumina de flăcări și nu putea intra, a început să sape cu labele pământul de sub gard ca să poată intra în ogradă, cum s-a văzut în ogradă a început să latre, dar nimeni nu-l auzea, atunci el și-a făcut vânt și a spart geamul casei, intrând în casă, a trezit stăpânul cu lătratul lui și trăgând plapuma de pe el cu dinții. În sfârșit, stăpânul s-a trezit, a trezit soția, ei de acum se sufocau de fum și au ieșit afară.
Tunet a auzit plânsul copilului din camera de alături, a intrat, l-a apucat, l-a dat jos de pe pat, în timpul acela stăpânul și-a adus aminte de copil și a intrat să-l salveze, a luat copilul și fuga a ieșit din casă, însă ușa s-a închis din urma lui. Tunet se zbuciuma să iasă, dar nu putea, peste el căzuse o grindă de la pod, el și-a pierdut cunoștința.
Deodată vede cum din depărtare spre el venea stăpânul lui Alexei cu mâinile întinse, frumos tânăr și strigă: „Tunet, Tunet, dragul meu, vino la mine, în doi ne va fi bine!”. Tunet și-a adunat toate puterile, se ridică și alergă cu urechile în vânt spre scumpul lui stăpân și căzu în brațele calde ale lui Alexei.
Pompierii erau veniți la datorie și lucrau de zor, unul dintre ei văzu câinele la podea și mirat zise: „Ia te uită, aici este și un câine mort”. Apropiindu-se, zări la gâtul cânelui zgarda cu inscripția „Pentru efortul depus la salvarea vieților omenești se menționează câinele-salvator Tunet”.
Salvatorii erau din echipa lui Alexei, ei l-au recunoscut pe Tunet, l-au scos afară și toți exclamau: „Vedeți cât de devotat a fost el până la moarte, și-a sacrificat viața pentru oameni”. Văzându-l, stăpânul casei exclamă:„Noi suntem vii datorită câinelui acesta deștept, el ne-a salvat viața”.
Pompierii l-au luat pe Tunet cu ei, au intrat la administrația pompierilor și au cerut ca pe Tunet să-l înmormânteze lângă mormântul lui Alexei cu onoruri, după cum și merită. Așa și au procedat, i-au făcut monument, au pus și fotografie și au scris: „Eroului salvator Tunet”.
