Bărbatul pe care vreau să-l prezint cititorilor ziarului mi-a atras atenția prin faptul că pe pagina sa în una dintre rețelele de socializare postează multe fotografii ale clădirilor vechi din Ungheni, care, din păcate, nu mai există. Îl cheamă Gheorghe Perepeliță și de 8 ani lucrează ca electrician la Întreprinderea Municipală „Apă-Canal”, iar până la aceasta a muncit în secția frigorifică la calea ferată.
— Am fost legat toată viața de electricitate și echipamente electrice. La vremea respectivă am absolvit colegiul minier din Donbass cu diplomă de mecanic electrician.
— De ce un unghenian a fost atras brusc de minerit?
— Mulți băieții de la noi au studiat acolo.
— Sunteți din Ungheni, ați absolvit școala medie nr. 10. Dar părinții dvs., strămoșii de unde sunt?
— Părinții mei s-au născut și au locuit în Ungheni, la fel și bunicii, doar bunica tatălui meu este din Costuleni.
— Privind fotografiile pe care le-ați postat, vreau să știu: ce iubiți mai mult, istoria sau Ungheniul?
— Și Ungheniul îl iubesc, și istoria. În clasa a V-a am citit toate manualele de istorie până în clasa a X-a. Nu-mi mai amintesc unde le-am găsit. Am citit cărți de la bibliotecă cu plăcere, dar odată cu apariția internetului, informațiile au început să fie suficiente, iar într-o vreme nu erau cărți noi la bibliotecă. Odată am vrut să recitesc vreuna, dar ceva nu a mers și atunci am decis să păstrez amintirile din copilărie și tinerețe despre ceea ce am citit.
— Copiii dvs. își iubesc orașul?
— Am o fiică, locuiește peste hotare. Desigur, își iubește orașul, dar, la fel ca mulți alții, a fost nevoită să plece.
— A fost vreun loc în Ungheni care a dispărut și regretați că nu mai este? De exemplu, mie îmi pare rău de colțul de pe strada Națională, atunci Lenin, de la librăria care se afla în apropierea pieței vechi până la cantină. Erau niște pavilioane mici lângă intrarea în piață…
— Acolo erau pavilionul de pâine „Ogonyok” și două pavilioane alimentare. Librăria se numea „koghiz”. În spatele pavilioanelor era o ceainărie, mai târziu se numea „Bucuria”. Noi lociuiam pe stradela Ceapaev, în regiunea parcului francez. Pe locul actualului palat de cultură era cimitirul ortodox. Cel evreiesc se afla pe locul garajelor din spatele spitalului feroviar. În apropierea palatului era un lac numit „Goloșciapov”, dar nimeni nu știa de ce era botezat așa, apoi am aflat că pe vremuri în Ungheni a trăit un moșier Goloșciapov. Da, erau moșieri. A locuit aici chiar și după 1940, românii nu au luat pământul de la nimeni. Acolo unde acum e orășelul grănicerilor, Goloșciapov avea un hotel și un restaurant. Era un drum pe sub pod și locuitorii din Ungheni se duceau acolo să se odihnească.
— Să revenim la vremea pe care v-o amintiți și la locul preferat din oraș. Poate, cinematograful de vară?
— Cinematograful de vară, care se afla în spatele vechii farmacii și bibliotecii, îl țin minte, dar atunci eram copil. Apoi a fost demolat. Acolo unde e punctul de permutare a vagoanelor era școala căii ferate – două clădiri din epoca stalinistă cu tavane înalte, focul se făcea în sobe. Locul nostru a fost ringul de dans al clubului „Express”, formația „Contrast” și plaja. Îmi amintesc de podul feroviar – ajungea până la strada Kotovski, azi – Iașului. Era un alt loc unde coborai de pe pod, în apropiere se afla un magazin, care a fost, de asemenea, demolat. Înainte, toată viața decurgea în centru, iar centrul orașului era piața. A fost demolată pentru că s-a decis să se reconstruiască școala medie nr. 1 (azi liceul „Mihai Eminescu”). Au demolat piața, au demolat străzile și zona a rămas pustie. În apropierea vechiului oficiu poștal, unde se afla poliția feroviară, era un spital. Nu pot să-mi amintesc ce era în clădirea fostei case a pionierilor.
Ungheniul este în esență un coridor de transport, aici sunt conectate trei căi ferate și autostrăzi. Cândva era un oraș mic, iar Dănuțeniul și Bereștiul erau sate. Ungheniul s-a dezvoltat datorită căii ferate.
— Păcat că niciuna dintre clădirile vechi nu s-a păstrat.
— Nimic. Vă amintiți vechiul pasaj de nivel? Când te duceai spre el, în stânga era clădirea rotundă din lemn a sinagogii, apoi în acea încăpere a fost un atelier. Era o stradă cu caldarâm ce ducea spre fabrica de cărămidă. Nu este comod, așa, pentru frumusețe. Vreți să știți de ce vechiul parc se numea „francez”? Înainte de război, acolo era un parc de distracții în stil francez și se vindea înghețată.
— E imposibil!
— Ba e posibil. Mi-a povestit un fost unghenean, Nathan Kogan, se pare că acum locuiește în SUA, iar lui i-au spus părinții.
— Să revenim la dvs. Probabil, ați plecat din Ungheni doar la studii și la armată?
— După ce am terminat colegiul, am făcut serviciul militar, apoi am lucrat în diferite locuri, m-am întors după 16 ani. Mi-am găsit locul acolo unde m-am născut.
— Ce altceva ați dori?
— Nu vreau să am vilă – cu pământul trebuie să te obișnuiești din tinerețe, nici nu vreau propria mea casă. Am călătorit prin lume, cândva am cutreierat aproape întreaga Uniune, am vizitat Asia, Africa. Am făcut armata în Etiopia, în Addis Abeba, unde se aflau consilierii militari, iar noi le asiguram legătura telefonică. (El povestește interesant de ce în rusă Peninsula Arabică se numește Аравийский полуостров și nu «Арабийский», doar acolo trăiesc arabi, corect e, pe bună dreptate, Либан și nu Ливан. În general, când vine vorba de istorie, el devine un povestitor înfocat, dar nu-i place să povestească despre sine, cică, cine are nevoie de asta? A spus că numele său era Prepeliță până în 1944, deși, zice el, prepelița e o pasăre care viețuiește peste tot). Ar dori să mai călătorească prin Moldova, pentru că există locuri atât de frumoase, încât îți ia respirația.
