Din nou vom face cunoştinţă cu o femeie nemaipomenită, sinceră, frumoasă, energică, căreia, se pare, totul îi stă în puteri – Natalia Burlea-Varvariuc.
— Sunteţi din Buzduganii de Sus. Cer iertare, ce face în sat o fată ca dvs.?
— E satul meu iubit, natal. Aveam de gând să ne mutăm în oraş, dar soţul a spus că va crea condiţii ca la oraş. Aşa şi este, numai casa e la sol şi e situată la 12 kilometri de Ungheni. La noi aerul e curat, în plus, îmi place să lucrez pământul. Reuşesc peste tot, dacă trebuie de lucrat – lucrez, dacă trebuie să fiu frumoasă – voi fi.
— Iar soţul dvs., care pare să fie întruchiparea calmului, de unde e?
— Din raionul Călăraşi. S-a mutat cu bucurie în satul nostru, în care trăiesc, ca o singură familie, oameni minunaţi. Într-adevăr, el e liniştit, de nădejde. Iată cum e soţul meu.
— Unde aţi găsit un asemenea soţ?
— (Râde). Ca multe alte fete, la Moscova. Am trecut universităţile ei, am lucrat acolo ambii, acolo am făcut cunoştinţă şi peste trei zile ne-am căsătorit. Când i-am telefonat mamei şi i-am spus că mă mărit, ea a întrebat dacă el e moscovit şi eu i-am spus că e moscovit din raionul Călăraşi.
— Cât timp aţi fost plecaţi?
— Eu am lucrat acolo zece ani, până am decis să adopăm copii, iar soţul mai pleca la muncă. Acum lucrăm ambii la o firmă de construcţie din Ungheni. Toţi ne-am împrietenit, ne simţim bine împreună, pe noi totul ne aranjează şi ne ajunge de trai. Eu efectuez lucrări de zugrăvire, lipesc tapete, repar tavanurile – mă pricep anume la aceste lucrări.
— Sunteţi o luptătoare, foarte energică, iute, de unde atunci aceste lacrimi?
— Deşi sunt o luptătoare, mai sunt şi foarte emotivă, sentimentală, sensibilă. Acestea sunt mai degrabă lacrimi de bucurie legate de apariţia copiilor în familia noastră.
— Natalia, cum aţi decis să faceţi acest pas?
— Am trăit zece ani şi, ca orice familie, ne doream copii, dar nu-i puteam avea şi atunci i-am spus soţului: hai să înfiem o fetiţă. Peste un timp el a fost de acord. După un an am decis să luăm şi un băieţel. Fetiţa avea 6 luni când a venit în casa noastră, băieţelul — 7, acum au 3 şi 2 ani, seamănă mult cu tata. Mai dorim o fetiţă, dar aşa ca mine, roşcată. Când copiii sunt mici, la interval de un an, e cam greu, dar când auzi „mămica”, „tăticul”, eşti gata să răstorni munţi.
— Cum aţi înţeles că sunt ai dvs.?
— Cu vreo cinci ani în urmă, vizitam o casă de copii unde erau copii mai mari de 3 ani. Câştigam bine, aveam de toate, de aceea ne duceam şi le ajutam cu ce puteam. De acolo nu pleci fără lacrimi, pentru că eşti privit cu nişte ochişori pe care e greu să-i redai prin cuvinte. Când am decis să luăm un copil – desigur, e o procedură îndelungată, deşi s-ar părea că suntem cetăţeni ai Moldovei, unde, cu regret, sunt mulţi orfani, — ni s-a spus că avem trei încercări, să ne ducem la casa de copii, să vedem şi să alegem. Eu am zis că nu suntem la piaţă unde te duci să cumperi un căţel. Acolo sunt peste o sută de micuţi, cum să-l alegi, aşa că fetiţa ne-au adus-o acasă. Ea dormea, dar când m-am apropiat, a deschis ochişorii şi a zâmbit. Gata. E a mea, a mea. Tot aşa a fost cu feciorul.
— Spuneţi drept, din sat vreţi să plecaţi?
— Pentru nimic în lume. Am construit această casă cu mâinile noastre, am pus singuri pietrele la temelie. Ne-au ajutat şi rudele, cum se obişnuia înainte când se construia ceva. Acum mai visez la o fetiţă, ca să avem o familie mare, ca la părinţii mei, Vasile şi Olga Varvariuc. Am fost patru copii, suntem foarte uniţi, nici unul n-a plecat din sat, au construit case, toţi au maşini, drumul până în oraş e bun… Eu la fel conduc maşina.
— Ce vă lipseşte azi în viaţă, pentru a fi fericită?
— Nu mă pot plânge de nimic. E greu lucrul? Mie îmi place munca mea. Nu vreau nici la salon, sunt singură cosmetolog pentru mine. În timpul liber brodez icoane cu mărgeluşe şi le dăruiesc. De 8 martie îmi place să fac buchete dulci din flori de hârtie. Îmi place să inventez ceva. Îmi plac toţi şi totul. Veniţi la noi în ospeţie.
— Păcat că ziua de naştere a trecut, totuşi, vă dorim succes.
