Sfârșit. Început aici.
Alexandru Ioan Cuza – Domnitorul Unirii
Printre marile personalități ale neamului românesc, care și-au adus o contribuție majoră la realizarea mărețelor sale idealuri, se numără și Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al Principatelor unite (1859-1862) și al statului național România (1862-1866). El a văzut lumina zilei, la 20 martie 1820, la Brăila, județul Galați, fiind fiul lui Ioniță Cuza și a Sultanei, născută Cozadini, de origine italiană.
Studiile și le-a început la pensionul de Victor Cuenim (de origine franceză). Unde-i va avea drept colegi pe Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Matei Millo ș.a.
Pregătirea intelectuală și-o va continua la Paris, începând cu luna august 1834. Aici, are, printre camarazii de studii, o seamă de conaționali, printre care pe Nicolae Docan (vărul său), Vasile Alecsandri, Ioan Ghica, pictorul Ion Negulici ș.a. În anul 1835, își dă examenul de Bacalaureat în litere și se înscrie la cursurile facultății de medicină, pe care, la scut timp, o abandonează, trecând la drept.
Cuza se întoarce în țară, în anul 1839 și datorită calităților sale, deține o serie de funcții administrative în aparatul de stat a Moldovei. Iar în aprilie 1844, se căsătorește cu Elena Rosetti (o doamnă respectabilă), fiica postelnicului Iordache Rosetti și a Catincăi, născută Sturdza.
A participat la mișcarea revoluționară de la 1848-1849, din Moldova și Transilvania și la lupta pentru Unirea Principatelor Române. La 5 ianuarie 1859, a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859, al Țării Românești, înfăptuindu-se astfel Unirea celor două țări românești.
Referindu-se la calitățile sale excepționale ale noului domn, Jaques Poumay, consulul Belgiei, în principate, afirma, într-o scrisoare, adresată ministrului său, următoarele: „Prințul, în vârstă de 38 de ani, este înalt, zvelt, blond, cu ochi luminoși și privire hotărâtă, cu maniere alese și un fel de a fi spiritual, original, agreabil, deși tot timpul serios…Face asupra tuturor o impresie excelentă; este sincer în conversație și nu ascunde defel dificultățile poziției sale…Vorbește cu acuratețe italiana și franceza…”Preluând puterea, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică, pentru recunoaștere uniunii personale (prin dubla alegere), de puterea suzerană și puterile garante și apoi pentru săvârșirea Unirii Principatelor Române, pe calea înfăptuirii unității constituționale și administrative, care s-a realizat, în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format un stat unitar cu numele de România, cu capitala la București, cu o singură Adunare Legislativă și un singur guvern. În perioada imediat următoare, împreună cu Mihail Kogălniceanu, a inițiat un șir de reforme structurale în noul stat.
Printre marile sale realizări, se înscriu următoarele: legea rurală din 1864, secularizarea averilor mănăstirești, legea electorală, unificarea forțelor armate, a serviciilor de poștă și telegraf, a sistemului de măsuri și greutăți, înființarea Casei de Economii, a universității din Iași (1860) și celei din București (1864), întroducerea Codului Civil, Codului Penal, Codului Comercial și al Codului Justiției militare, întroducerea grafiei latine, a învățământului obligatoriu și gratuit de 4 clase și a învățământului gimnazial, liceal și universitar, organizarea sistemului parlamentar-bicameral, instituirea în decembrie 1864 a Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române.
Fiecare dintre reformele lui Cuza a însemnat o deschidere de drum și un pas înainte pe calea modernizării României. Intrasigența, spiritul de disciplină și caracterul său autoritar au stârnit, însă, nemulțumiri, ducând la apariția unui curent nefavorabil persoanei și politicii sale în rândurile anumitor cercuri politice.
O consecință a acestui fapt, o constituie apariția „monstruoasei coaliții” (pusă la cale de conservatori și liberali-radicali), ce-l va sili, în cele din urmă, să abdice, în noaptea de 11 februarie 1866 și să cunoască gustul amar al exilului. Ultimele cuvinte ale lui Cuza, înainte de a pleca în pribegie, au fost:„Să dea Dumnezeu să-i meargă Țării mele mai bine fără mine, decât cu mine. Trăiască România!”.
În seara zilei de 8 martie 1866, Cuza, însoțit de familie și de mica sa „curte”, părăsea Timișoara, îndreptându-se spre Viena. Ajuns în capitala Austriei și realizând, că datorită unor conjuncturi defavorabile intereselor naționale românești, prezența sa acolo era inoportună. A decis să întreprindă un scurt voiaj la Italia și următoarea plecare la Paris – ținta finală a călătoriei sale.
În primăvara lui 1867, a răbufnit dorința de reîntoarcere în țară, această dorință, prezentată sub forma unei cereri, justificată de necesitatea rezolvării unor interese personale, a fost înaintată regelui Carol I, dar, cu părere de rău, respinsă.
Pentru a preîntâmpina interpretările răuvoitoare, Cuza a ținut să aducă unele lămuriri, de altfel, foarte relevante: „…devenit simplu cetățean în țara mea, aspir numai la fericirea de a găsi în ea, împreună cu familia mea, existența pașnică și rezolvată care convine deprinderilor și pozițiunei mele…”.
dovadă că imaginea lui era vie în conștiința poporului a fost alegerea, în absență, a lui Cuza ca deputat la Congresul IV al țăranilor la alegerile parțiale care au avut loc, în ianuarie 1870, în județul Mehedinți, și nu peste mult timp, senator la Colegiul II din Turnu-Severin.
La începutul lunii mai 1873, va pleca spre Heidelberg, în Germania, unde avea de soluționat unele probleme personale. Ziarul „Hieldelberger Zeitung”, din ziua de 12 mai 1873, îi semnalează prezența în vechiul oraș universitar de pe malurile Neckarului. Pe lângă dorul de țară, care-l măcinase neîntrerupt, are acum loc și o înrăutățire a stării sănătății lui. În timpul traversării Alpilor, din cauza climei aspre, a contactat o răceală puternică. Aceasta, adăugându-se unor afecțuni mai vechi (astm, tulburări ale inimii), a cauzat la 15 mai 1873, decesul prematur a celui care a fost simbolul măreț al Unirii.
După încheierea forma-lităților, abia la 24 mai, rămășițele pământești ale ex-demnitarului au fost urcate în trenul mortar, care a ajuns în țară în ziua de 27 mai. Ceremonia funerară a avut loc la Ruginoasa, pe 29 mai 1873, în prezența a miilor de țărani, sosiți din toată țara și a prietenilor devotați, printre care Vasile Alecsandri, Costache Negri, Mihail Kogâlniceanu, Petru Poni și Petru Gradișteanu se aflau în primele rânduri. Sfârșitul dureros, în singurătatea exilului, departe de patria pe care a iubit-o nespus, nu a putut șterge, din conștiința poporului român, mărețele-i fapte.
Chiar și astăzi, pe poarta unui hotel din Hiedelberg, dăinuie o placă pe care sunt inscripționate următoarele: „În această clădire a locuit, în ultimele zile ale vieții sale, marele om politic și patriot român, Alexandru Ioan Cuza, primul Domnitor al Principatelor Române, militant de seamă pentru făurirea statului român modern, stins din viață aici, la Hiedelberg, la 15 mai 1873”.
Astăzi, osemintele celui ce atât de frumos și sincer afirma că: „nu vei avea în vedere decât binele și fericirea națiunii române”, se odihnesc la loc de cinste, în biserica Trei Ierarhi din Iași, capitale culturală a României.
