Continuare. Începutul aici.
Acuzat de „hiclenie”, el este decapitat, în 15 august 1714, la Constantinopol, împreună cu cei patru fii și ginerele său, „marele vistiernic, Enache Văcărescu. După execuție, capetele lor au fost expuse mulțimii, iar trupurile aruncate în apele Bosforului. Pescuit în taină, de câțiva slujitori devotați, corpul neînsuflețit ale vrednicului voievod au fost aduse mai târziu (iulie 1720), în țară de către credincioasa-i soție, Doamna Maria, și înmormântat în biserica „Sf. Gheorghe cel Nou” din București, ctitoria sa.
Pe piatra de mormânt nu s-a scris nimic, fapt ce denotă că totul s-a făcut în secret. Totuși, o minunată candelă din argint, atârnată deasupra locului de veci al martirului, este discret inscripționată, pentru amintire, cu următoarele cuvinte: „Această candelă ce s-au dat la Sf. Gheorghe cel Nou luminează unde odihnesc oasele fericitului Domn Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod și iaste făcută de Doamna Măriei sale, Maria, care și Măria Sa nădăjduiește în Domnul, iarăși să i se odihnească oasele. Iulie în 12 zile, leat 1720”.
Dimitrie Cantemir – principele cărturar al neamului românesc
De-a lungul istoriei, poporul român a fost cârmuit de numeroase personalități politice ce au învederat un mare interes pentru luminarea sa spirituală. Printre acestea, se remarcă, în mod deosebit, Dimitrie Cantemir, care prin întreaga-i activitate, pusă în slujba luptei pentru neatârnarea patriei sale, cât și a dezvoltării culturii românești și europene, poate fi considerat unul dintre cei mai valoroși și cărturari ai neamului nostru.
Născut la 26 octombrie 1673, el era fiul mai mic al lui Constantin Cantemir (în perioada 1685-1693, domnitor al Moldovei) și al Anei Bantâș, fiica mai mare a unui boier pământean cu numele Duca. După moartea tatălui său, urcă (19 martie – 8 aprilie 1693), în scaunul domnesc, prin voința norodului de rând din Iași. În curând este, însă, mazilit și trimis la Constantinopol. În răstimpul cât a stat în capitala Imperiului Otoman, Dimitrie Cantemir și-a desăvârșit instruirea, implicându-se, totodată, în intrigile țesute la curtea sultanului, de cei dornici să ocupe tronul Moldovei. În aceste împrejurări, îl ajută pe fratele său Antioh Cantemir să preia domnia Moldovei.
Aflat mult timp în interiorul imperiului de la Constantinopol, D. Cantemir realizează faptul că puternicul stat al turcilor otomani începuse să decadă politic și militar, lucru ce-i va influența orientarea politică de mai târziu.
La 23 noiembrie 1710, D. Cantemir este învestit de sultan domn al Moldovei, în locul lui Nicolae Mavrocordat, care nu se bucura de adeziunea boierimii pământene. Motivul celor de la Constantinopol a fost faptul că era deosebit de iscusit în treburile politice, plus datorită îndelungatei sale șederi la Poartă, fiind considerat ca foarte loial ei.
În scurta-i domnie (încheiată în iulie 1711), Dimitrie Cantemir va lua, totuși, o serie de măsuri menite să întărească puterea centrală și să contribuie la dezvoltarea economică, socială, culturală și bisericească a țării sale. Astfel, el iartă norodul de cele mai multe impozite și se străduie să stingă nesfârșitele certuri din sânul tagmei boierești.
Aparent, Dimitrie Cantemir, continuă să arate fidel turcilor, dar în taină, întreține relații diplomatice cu statele creștine, încercând să le convingă de oportunitatea unei cruciade de anvergură, menită să-i alunge pe otomani din Europa. Pentru a-și atinge scopul, în aprilie 1711, la Luck (Ucraina), Cantemir încheie un tratat care prevedea o alianță ruso-moldavă împotriva Imperiului Otoman. Din surse, marele hatman, Ion Neculce, a fost împotriva alianței. Cu această ocazie, marele marele autocrat moscovit, promitea ajutor militar moldovenilor pentru eliberarea patriei lor, recunoscând, totodată, integritatea teritorială și inviolabilitatea frontierelor acesteia. Acordul mai stipula ca domnia Moldovei să devină ereditară în familia lui Dimitrie Cantemir, iar autoritatea exercitată de suveranul de la Iași să fie absolută.
Izbucnind războiul ruso-turc, Dimitrie Cantemir se alătură trupelor țariste care pătrunseră deja în Moldova în iunie 1711. Dimitrie Cantemir încearcă să-l convingă pe Constantin Brâncoveanu să se alăture coaliției creștine, dar acesta rămâne prudent.
Din păcate, la 20 iulie 1711, cei 40 mii de oșteni ruși și 6 mii de români ai lui D. Cantemir, nu pot ține piept avalanșei turcești de peste 220 mii de războinici, care dispuneau de circa 470 de tunuri de calibrele. După două zile de lupte înverșunate, cu toate insistențele lui D. Cantemir de a continua rezistența (propunea un contraatac îndrăzneț), țarul Petru I acceptă tratativele de pace, nevrând distrugerea totală a oștii sale (cu indisciplini mari).
Cu durere în suflet, D. Cantemir, își părăsește țara, pe care a guvernat-o doar opt luni, a reușit totuși prin realizările-i mărețe să o facă să nu-l uite niciodată, astfel domnia sa va intra în istoria noastră ca una dintre cele mai însemnate.
Remarcabil om politic, Dimitrie Cantemir, s-a făcut cunoscut întregii lumi și ca un mare făuritor de cultură. Cărturar erudit și poliglot, a abordat în creațiile sale domenii dintre cele mai diferite, cum ar fi istoria, geografia, filosofia, muzica, folclorul și, nu în ultimul rând, teologia musulmană. În anul 1698, îi apare la Iași, în limbile română și greacă prima operă de seamă întitulată „Divanul” care în, 1705, va fi tălmăcită și în arabă.
Dragostea pentru patrie se reflectă în „Descriptio Moldaviae” (Descrierea Moldovei), lucrare deosebit de amplă, apărută în 1716, în cuprinsul căreia se împletesc elemente geografice, istorice, etnografice etc., operă care l-a proiectat cel mai conștiința europeană, fiind tradusă în română, latină, germană, engleză, franceză, rusă. Iar în lucrarea sa „Creșterea și descreșterea curții otomane”, dusă la bun sfârșit între 1714-1716, Dimitrie Cantemir, scrie o radiografie a evoluției statului otoman și totodată despre declinul lui.
Savant enciclopedist, devenit membru al Academiei de științe din Berlin, la 11 iulie 1714, Dimitrie Cantemir își are numele înscris, alături de cele unor personalități europene de marcă, pe zidul bibliotecii Sainte Genevieve din Paris, ca semn al înaltei prețuiri ce i s-a arătat operei și geniului său creator chiar pe când era încă în viață.
Stingându-se din viață în îndepărtata Rusie, Dimitrie Cantemir, a fost înmormântat aici, osemintele sale rămânând în pământ străin până în vara anului 1935, când, după mai bine de două secole, ele sunt aduse în țară și depuse cu mare pioșenie în biserica „Trei ierarhi” din Iași. Acest lucru a fost posibil ca urmare a normalizării, în iunie 1934, a relațiilor diplomatice dintre România și URSS.
Pe peretele bisericii s-a fixat o placă din marmură neagră, cu următoarele cuvinte, ce pot fi citite și astăzi „Aici, întors din lunga și grea pribegie, înfruntată pentru libertatea țării sale, odihnește Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei, învățat cercetător al trecutului românesc”.
