7. Vlad Țepeș – aprigul adversar al semilunei turcești
Poate cea mai celebră, pe plan mondial, personalitate a poporului nostru, Vlad al III-lea, supranumit Țepeș (datorită predilecției pe care o manifesta față de pedeapsa trasului în țeapă), a domnit asupra Țării Românești în trei rânduri (1448, 1456-1462, 1476).
Născut la 1430, îi avea drept bunici pe Mircea cel Bătrân (domnul Munteniei) și pe Alexandru cel Bun (domn al Moldovei). Prin urmare, în venele sale curgea, deopotrivă sângele nobil al Basarabilor și al Mușatinilor. Provenind din ilustrele dinastii întemeietoare a statelor românești la Sud și Est de Carpați, Țepeș a fost unul dintre cei mai vestiți conducători politici și militari ai timpului său și nu numai.
Înzestrat de la natură cu o constituție atletică și cu o forță herculiană, la care se adăugau o voință de fier și o inteligență remarcabilă, își va canaliza toate aceste calități într-o direcție unică și anume alungarea turcilor de pe meleagurile natale și chiar din Europa.
După o primă și scurtă domnie (1448) revine din nou la tronul țării la 22 august 1456, vizând întărirea puterii centrale, anilihează încă de la început împotrivirea boerimii prin pedeapsa, tragerii lor „în țeapă”. El în continuare se va sprigini pe boierimea mică, pe țărănimea liberă și pe orășeni, luând măsuri protecționiste în favoarea lor.
Pentru a consolida puterea domnească și bazele economice în scopul rezistenței otomane, și-a organizat armata, fiind primul domn care a recrutat, în mod sistematic, țărani în oastea sa și a apelat la mercenari. Cu pozițiile interne și externe fortificate domnitorul declanșează conflictul cu Imperiul Otoman, refuzând în 1459, plata haraciului către Poartă. Această atitudine îl va determina pe Mohamed al II-lea să întreprindă măsuri de capturare a rebelului domnitor. Trimite doi demnitari ai Porții pentru a lua ostatic pe Vlad, însă el reușește să-i captureze, pedepsindu-i cu tragerea lor în țeapă (pe Hamza și Catavolinos).
În aprilie 1462, împotriva Valahiei pornește însuși sultanul Mohamed al II-lea, în fruntea unei armate uriașe ce număra cca 250 000de soldați, constituind, după cum scria cronicarul bizantin Laonic Chalcocondil, „cea mai puternică de la cucerirea Constantinopolului, 1453”. Vlad Țepeș a dus un război de durată, biruind oastea otomană (cu o oaste de 30000 de oameni), în mai multe bătălii. Cea mai memorabilă a rămas cea de lângă Târgoviște, întrată în istorie de „Atacul nocturn” (16 iunie 1462). Deși a silit armata turcească să se retragă, fiind trădat de o parte a marii boierimi, în cele din urmă învins, nevoit ulterior să se retragă în Transilvania, unde este arestat.
La insistența Papei de la Roma și Ștefan cel Mare este eliberat. În octombrie 1476, tot cu ajutorul lui Ștefan cel Mare, revine la scaunul domnesc. Dar moare în scurt timp (ianuarie 1477), în împrejurări tulburi, probabil, asasinat de un grup de boieri, partizani ai lui Laiota Basarab (un pretendent la sceptrul Munteniei), adversar de moarte a faimosului domnitor. Rămășițele sale pământești, cu greu găsite pe câmpul de luptă de câțiva dintre apropiații săi, au fost înhumate în mare taină sub o lespede a pardoselii bisericii mănăstirii Snagov, de pe insula din mijlocul lacului cu același nume de lângă București.
Nevoi să stea mereu la pândă, cu mâna pe sabie, amenințat, în interior, de boierimea nemulțumită de întărirea puterii centrale și primejduit din exterior, de marele pericol pe care-l constituia Imperiul Otoman, nu este greu de înțeles de ce Vlad Țepeș, a recurs la teroare prin tragerea în țeapă a adversarilor, pentru a-i înspăimânta pe toți dușmanii săi.
8. Ștefan cel Mare – vrednicul apărător al creștinătății
După moartea lui Alexandru cel Bun, Moldova cunoaște o perioadă de mai bine de un sfert de secol, de instabilitate a domnilor. Abia în anul 1457, cu ajutorul celebrului Vlad Țepeș, domnul Țării Românești, urcă pe tronul de la Suceava, după ce zdrobește oastea lui Petru Aron (fratele și totodată ucigașul tatălui său), un voievod ce se va menține în fruntea statului românesc est-capratin, aproape jumătate de veac. Acesta era Ștefan al III-lea, domnitorul rămas în istoria neamului nostru, cu supranumele de „cel Mare” (1457-1504).
Urmărind bunăstarea poporului său, sprigină agricultura, mineritul, meșteșugurile și negoțul (încheind numeroase acorduri comerciale cu statele vecine), bate moneda (lucru ce reflectă progresul economic din acea vreme). Încă de la început se arată a fi un mare iubitor de cultură, un apărător și susținător al Bisericii și credinței strămoșești, ctitorind de-a lungul domniei un număr impresionant de lăcașe sfinte (Volovăț, Borcești, Războieni, Hârlău, Popăuți, Tazlău, Neamț, Piatra Neamț, Voroneț, Reuseni, Pătrăuți etc.).
Conștient că țărănimea liberă reprezenta temelia economico-socială și militară a Moldovei, strănepotul lui Roman I ia o serie de decizii în favoarea răzeșilor. Preocupat de consolidarea puterii centrale, el inițiază un program de reorganizare administrativ-teritorială a voievodatului moldav și de întărire a Sfatului domnesc, îngrădind în același timp privilegiile mari boierimi.
Realizând că țara se află la răscrucea intereselor expansioniste ale marilor puteri feudale, Ștefan a dat atenție problemelor de ordin militar. În acest sens, a împânzit hotarele, dar și interiorul Moldovei cu puternice cetăți (Orhei, Hotin, Soroca, Chilia Nouă, Cetatea Albă, Tighina, Craciuna, Suceava, Neamț, Țețina, Roman ș.a.). A creat unități de elită alcătuită din mercenari, a dotat oștirea cu armament modern (archebuze și tunuri), a reușit să creeze un sistem puternic defensiv.
Întreaga-i activitate diplomatică a fost direcționată spre menținerea unor bune relații cu „megieșii” și păstrarea independenței acestui stat. Pentru atingerea acestor obiective, bravul domn a purtat nenumărate războaie cu toți, cei care au încercat să îngenuncheze neînfricatul popor de la est de Carpați. Astfel, în 1467, la Baia zdrobește armata maghiară condusă de regele Ungariei Matei Corvin, iar doi ani mai târziu în 1469, la Lipnic, nimicește hoardele tatare ale lui Mamac-han. Capodopera a artei războiului, victoria de la Vaslui, din 10 ianuarie 1475, asupra uriașei hoarde otomane ale lui Suleyman Pașa Hadâm, i-a adus elogii din partea întregii lumi creștine. Papa de la Roma, Sixt al IV-lea scria: „Fapta ta săvârșită de tine cu atâta înțelepciune și vitejie împotriva necredincișilor turci… a adus glorie neamului tău, toți vorbesc de tine și laudă”.
Chiar și cronicarii otomani sunt nevoiți a recunoaște că oștile înaltei Porți au suferit o înfrângere categorică, soldată cu zeci de mii de morți, răniți și prizonieri din rândurile acestora. „Niciodată armatele turcești n-au suferit un dezastru atât mare” (Sultana-Valide Mara).
Înfrângându-i pe polonezi la Codrii Cosminului, în octombrie 1497, vrednicul Mușatin se emancipează de suzeranitatea Poloniei și la 12 iulie 1499 încheie un tratat pe picior de egalitate ce consfințea neatârnarea Moldovei.
Ștefan cel Mare e primul domnitor, care a încercat să creeze un front comun antiotoman, în primul rând Valahia de Sud (Muntenia), așezând acolo domnitori credincioși politicii sale (Vlad Țepeș ș.a.).
După o domnie glorioasă de peste 47 de ani, Ștefan cel Mare a închis ochii, pentru totdeauna, la Suceava, într-o zi de marți, 02 iulie 1504, fiind înmormântat în splendida-i ctitorie, mănăstirea Putna. Întipărit adânc în memoria poporului, care l-a numit „cel Bun”, „cel Mare”, „cel Sfânt”, el a intrat în conștiința creștinătății și nu numai (așa cum consemna cronicarul polonez Matei Miechowschi) ca un „Bărbat glorios și victorios care a biruit pe toți regii vecini…”.
Va urma
