Din păcate, există prea puține informații cu privire la scurta domnie a „Întemeietorului”. Nevoit să stea mai mereu cu mâna pe paloș Bogdan I nu va putea bate monedă, emite hrisoave, trimite soli și înălța cetăți. Însă el s-a ocupat de recompensarea celor care îl însoțiră și ajutaseră, dăruindu-le moșii întinse, punând bazele viitoarei clase dominante. Deși menține capitala la Siret (la început la Baia), își stabilește rezidența personală la Rădăuți, unde a ridicat o minunată biserică în stil romanic, în care-și vor găsi odihna de veci voievozii sec. XIV-lea.
După unele izvoare, s-ar fi stins din viață în 1365, iar după altele, în 1367, a doua e mai credibilă. Ceea ce se știe la sigur este că a fost înmormântat în ctitoria de la Rădăuți. După obiceiul oriental, turcii, vor denumi Moldova, Bogdania, ceea ce denotă, o dată în plus că Bogdan I a fost întemeietorul acesteia.
5. Mircea cel Bătrân – cel dintâi voievod român, biruitor al turcilor otomani
„Eu cel în Hristos Dumnezeu binecredinciosul și bine cinstitorul și de Hristos iubitorul și singur stăpânitorul…” astfel se întitula Mircea cel Bătrân, domnitorul Țării Românești, între anii 1386-1418. El era fiul lui Radu Basarab și deci coborâtor din străvechiul neam al Basarabilor făuritori de țară.
Sub sceptrul lui, statul românesc de la Sud de Carpați înregistrează o mare dezvoltare economică, politică, culturală și o excelentă organizare socială, bisericească și militară. Preocupat de prosperitatea poporului său, Mircea a acordat o atenție sporită mineritului, meșteșugurilor și negoțului, încheind numeroase înțelegeri comerciale cu statele învecinate. Guvernând cu înțelepciune, se determină o creștere a populației, care în vremea sa se ridică la aproximativ 700 mii de locuitori și o mai bună împărțire administrativ-teritorială a statutului muntean. Manifestând un interes aparte pentru problemele bisericești, impunând Patriarhiei de la Constantinopol să-l investească pe mitropolitul de la Târgoviște și cu titlul de „exarh al plaiurilor”, ceea ce înseamnă extinderea autorității sale și asupra credincioșilor ortodocși din Transilvania. A ctitorit un șir de mănăstiri: Vodița, Tismana, Snagov, Cotmeana, între care se remarcă, mai ales, cea înălțată la Cozia.
Apărarea gliei strămoșești s-a aflat în fruntea preocupărilor lui, el întărind sistemul defensiv, prin refacerea și consolidarea unor fortificații și chiar ridicarea din temelii a altora. Pentru construirea cetății Giurgiu, vrednicul voievod a plătit fiecare piatră folosită la zidirea ei cu echivalentul în sare, destul de scumpă pe vremea ceea.
Marele domn va trece la înființarea unei armate permanente, forța de bază rămânând, totuși, „oastea cea mare”, care de acum înainte va constitui factorul principal în lupta contra năvălitorilor.
În istoria românilor, Mircea cel Bătrân se înscrie și ca cel dintâi dintre voievozii noștri care a obținut o victorie strălucită asupra otomanilor. El zdrobește armata sultanului Baiazid I în toamna lui 1394 (10 octombrie) „la Rovine în câmpii” (undeva între Turnu și Argeș), silindu-l să se retragă dincolo de Dunăre. În continuare, căutând să sporească prestigiul Valahiei și influența ei în Sud-Estul Europei, se amestecă după moartea sultanului Baiazid, să impună ca sultan pe un protejat de-al său, Musa, cu scopul de a îndepărta pericolul otoman.
La 31 ianuarie 1418, Mircea cel Bătrân moare, găsindu-și odihna de veci în Biserica mănăstirii Cozia, minunata-i ctitorie. Valoarea deosebită, a marelui comandant de oști și iscusitului diplomat, a constat în faptul că a împiedicat transformarea Țării Românești în pașalâc turcesc (Notă: pașalâc – provincie din Imperiul Otoman guvernată de un pașă), zădărnicind totodată, expansiunea turcilor otomani în Europa.
6. Alexandru cel Bun – blaginul și înțeleptul voievod a românilor moldoveni. Printre cele dintâi guvernări mai însemnate, în Moldova a avut-o Alexandru cel Bun, ce-a cârmuit destinele voievodatului românesc est-carpatin, între anii 1400-1432. El era fiul lui Roman I, domnitorul care a desăvârșit unitatea teritorială a statului medieval moldovenesc, „…de la munte până la mare” și membru ilustrei dinastii a Mușatinilor.
În lunga-i domnie, de peste 3 decenii, a adus țării sale o perioadă de stabilitate politică și prosperitate economică, definitivând totodată și organizarea administrativă fiscală, socială, militară și bisericească a Moldovei. Astfel cu bună dreptate, Miron Costin spunea că „Alexandru Vodă… care, asemenea unui rege, a fost numit cel dintâi hospodar, întocmai ca un monarh slăvit… El a ridicat cetățile din ruinele cele vechi, a înălțat și țara lui în rânduială și cu puteri înfloritoare”.
Milostiv, Alexandru Vodă a arătat o deosebită înțelegere față de refugiații husiți (Notă: husiții sunt adepții Mișcării Husite din Praga(azi capitala Cehiei).Unul dintre liderii grupului atașat Universității din Praga care susținea nevoia de reformare a Bisericii de la începutul secolului al XV-lea a fost profesorul Jan Hus. Ideile acestuia au devenit centrale în mișcarea care s-a declanșat ulterior și care a degenerat în conflict civil vreme de două decenii: războaiele husite. Pentru contemporanii cehi de la începutul secolului al XV-lea, motivul principal al situației grele sociale în care se afla regatul era reprezentat de abandonul modelului apostolic al vieții creștine de către Biserică. Luxul clerului și bogăția afișată de Biserică prin proprietățile deținute au indus ideea că „biserica trebuie să revină cât mai repede la misiunea ei inițială, să propage idealurile legii divine și să trăiască conform preceptelor biblice. Iar odată îndeplinite aceste condiții, putea fi reînnoită ordinea internă a întregii societăți.), ce și-au găsit adăpost pe teritoriul Moldovei. O dovadă concludentă a acestui fapt este scrisoarea prin care, la 5 martie 1431, Ioan de Ryza, episcop catolic de Baia, îl informa pe Sbigniev Olesnicki, episcopul Cracoviei ca, la Bacău, existau numeroși membri ai mișcării husite, cărora voievodul moldav le arată multă bunăvoință. Prin urmare, Moldova era singurul loc din Europa, unde husiții erau recunoscuți ca o comunitate legală (Istoria României, pag. 89). această atitudine a stat, se pare, la baza binemeritatului calificativ pentru eternitate, de „cel Bun”.
Întreaga sa politică externă a pus-o în slujba menținerii, pe orice cale, a neatârnării gliei strămoșești. Una din marile realizări a fost și a obținut aplanarea vechiului conflict cu Patriarhia din Constantinopol, impunându-i acesteia recunoașterea, la 26 iulie 1401, a Mitropoliei Moldovei cu sediul la Suceava, ca de sine stătătoare.
Înțeleptul mușatin în politica externă a urmărit o apropiere de Polonia căreia-i recunoaște suzeranitatea potrivit canoanelor epocii. De aceea, regatul polonez este susținut material și uman în nenumărate rânduri, în lupta de eliberare dusă împotriva cavalerilor teutoni (bătăliile de la Grunwald 1410 și Marianburg 1422), unde românii s-au acoperit de o glorie nemuritoare.
Tot în timpul lui, s-a înregistrat și o primă prezență românească la o conferință pan-creștină internațională între 1414-1418 la Conciliul de la Constanz (Elveția), astfel că Alexandru Vodă este, practic, după cum scrie Dimitrie Cantemir, „cel dintâi care a făcut cunoscut străinilor numele până atunci știut al românilor”.
După o cârmuire bogată în înfăptuiri, Alexandru cel Bun s-a stins din viață la 01 ianuarie 1432, odihna de veci găsindu-și-o în frumoasa-i ctitorie, mănăstirea Bistrița.
Sursa principală: Tiberiu Ciobanu, „Domnitorii și regi de seamă din istoria poporului român”, Timișoara: Excelsior, 2000
Prima parte o puteți (re)citi aici.
