În paginile multimilenarei noastre istorii, sunt înscrise cu litere de aur numele a numeroase personalități, care ne-au condus destinele cu destoinicie, reușind să contribuie, în mod substanțial, la făurirea, dezvoltarea și perpetuarea în spațiul carpato-danubiano-pontic, a unor puternice statalități. În consecință, o înfloritoare civilizație materială și spirituală la nivel european.
În descrierea ce urmează se vor încadra cele mai remarcabile personalități:
1. Burebista – marele unificator al dacilor. Una dintre cele mai însemnate domnii, din istoria multimilenară a poporului român a avut-o cel mai strălucit dintre conducătorii strămoșilor noștri geto-daci, Burebista, care a domnit între anii 82-44 î.Hr. Vorbind despre el, celebrul istoric și geograf al antichității, Strabon, arată că: „getul Burebistas ajungând în fruntea poporului său, l-a înălțat atât de mult prin exerciții, abstinență și sobrietate, încât în câțiva ani a făurit o puternică stăpânire statală”. De altfel, dintre toate neamurile tracice, numai geto-dacii au cunoscut deplina unitate teritorială-statală.
O altă realizare remarcabilă, a „Unificatorului” dacilor este, de asemenea, și inițierea construcției unui grandios și complex sistem de așezări civile și fortificații, în munții Orăștiei (pe o suprafață de peste 200 km). Aceasta constă în ridicarea unor fortărețe pe înălțimi, principalele puncte de sprijin fiind cetățile de la Costeşti, Băniţa, Piatra Roşie, Blidaru, Bâtca Doamnei, Căpâlna ş.a. Menirea acestora era de a asigura protecția centrului politico-administrativ, militar și religios al Daciei-Sarmizegetusa. Pe plan extern, Burebista a dus o politică energică, de recuperare a unor vechi ținuturi dacice, de cucerire de noi teritorii, de eliminare a pericolului reprezentat de celți și, mai ales, de preîntâmpinare a acelui roman ce se contura tot mai amenințător în Peninsula Balcanică. Puterea și dimensiunile statului celor „mai viteji și mai drepți dintre traci” rezidă din impresionantele efective de oșteni (cca 200 mii) pe care le putea ridica la luptă regele lor, astfel încât, așa cum spunea Strabon „era temut de romani”.
După 38 de ani de guvernare glorioasă și benefică pentru ai săi, Burebista va fi ucis mișelește în urma unui complot, pus la cale de un grup de tarabostes (oameni înstăriți), nemulțumiți de cârmuirea-i autoritară (44 î.Hr.).
2. Decebal – regele erou al Daciei. Destrămat, după moartea lui Burebista, statul dac va cunoaște o perioadă de înflorire, sub domnia gloriosului și înțeleptului Diurpaneus (Nota redacției: Numele lui era DIURPANEUS „Cel orfan”, un tarabostes din sud-vestul Daciei, care a fost divinizat , ca un semizeu, de populația dacică, supranumindu-l DE-CEBALUS, „Neam de cal” ori Pe cal”, „Cavaler” ori „I NOROGUL” (Ducipalul) și capacitatea, regele dac de atunci, DURAS, printr-un gest nobil și inteligent, îi va ceda puterea. Sursa text: www.ro.biography.name), ce a domnit între anii 87-106 după Hristos. Deși ca întindere teritorială, regatul dacilor era mai restrâns decât pe vremea marelui „Unificator”, din punct de vedere economic, politic și militar, el nu este mai puțin puternic.
În timpul guvernării lui Decebal, Dacia va atinge, datorită măsurilor întreprinse de acesta, apogeul dezvoltării ei. A inițiat un amplu program de construcții civile și militare (și completând sistemul de fortificații din munții Orăștiei, început de Burebista), a reorganizat acestea, în vremea sa fiind atestată, pentru prima oară, utilizarea mașinilor de război, de către daci.
Prevăzând tot mai mult pericolul din partea Imperiului Roman, Decebal a reușit să creeze o coaliție antiromană cu triburile sarmate și germanice din vecinătatea țării geto-dacilor. În iarna anilor 85-86 d.Hr. Decebal obține prima victorie în Moesia, asupra oștilor romane. Totuși, un an mai târziu (88 d. Hr.), romanii, îl înving pe viteazul rege, la Tapal. Cu abilitate, însă, în anul următor (89 d.Hr.), Decebal reușește să încheie o pace favorabilă lui. Cu toată vitejia și iscusința dovedite pe câmpul de luptă și demersurile diplomatice, Decebal este înfrânt în cele din urmă, fapt datorat superiorității dușmanului în efective și tehnică de război, dar și în urma unor trădări din interior.
Dorind să reia lupta, el se retrage după cucerirea și distrugerea din temelii a Centrului Sarmizegetusa, în munți. Urmărit de o trupă de călăreți romani, bravul rege se sinucide, pentru pentru a nu cădea în captivitate și evită umilința la care urma să fie supus. Scena morții sale este imortalizată pe Columna lui Traian (după opera arhitectului Apollodor din Damasc), cronică figurată a războaielor dacice și mărturie, peste milenii, a etnogenezei românești. În final o parte din teritoriul fostei Dacie este transformat în provincie romană, semnându-se prin aceasta, actul de naștere al poporului român și al limbii sale.
3. Basarab I – întemeietorul Țării Românești. În Evul Mediu, una dintre cele mai de seamă guvernări la români, a avut-o Basarab I, domnitorul Țării Românești între 1310-1352. El a fost numit „Întemeietorul”, pentru că a reușit să unească voievodatele și cnezatele, din stânga și dreapta Oltului sub un singur sceptru. Se cunoaște faptul că, la începutul deceniului 3-lea, al sec. XIV, statul medieval Țara Românească (Valahia) exista.
Valahia cuprindea, în vremea sa, pe lângă teritoriile din sudul Carpaților, sudul Moldovei și o parte din Banat. Urmărind să ocupe în întregime această provincie românească, el intră în conflict cu Ungaria, care nu vedea cu ochi buni, creșterea puterii sale. Pretențiile nejustificate de suzeranitate, emise de Curtea de la Buda, îl vor determina pe Carol Robert să-i declare război lui Basarab I. Nici diplomația lui Basarab I nu a putut a-l îndupleca pe regele maghiar să renunțe la războiul împotriva Valahiei de Sud.
Monarhul maghiar își continuă campania declanșată, ajungând până la zidurile cetății de scaun a Valahiei-Curtea de Argeș.
Însă datorită tacticii de apărare; „pământul pustiit” și apropierea iernii îl silesc pe Carol Robert să-și retragă armata în grabă spre Transilvania. La un defileu, la o posadă, oastea maghiară este surprinsă și înfrântă de luptătorii valahi, o luptă ce a durat 4 zile și 4 nopți (9 – 12 noiembrie 1330), confirmată de „Cronica pictată de la Viena” prin scene deosebit de concludente din timpul bătăliei victorioase.
Sub domnia lui Basarab I, se înregistrează, de asemenea, o înflorire a negoțului și meșteșugurilor, favorizând dezvoltarea orașelor: Curtea de Argeș, Câmpulung Muscel, Brăila ș.a. Dovedindu-se și un fervent susținător al credinței el pornește zidirea unor lăcașe sfinte, cum sunt biserica domnească „Sf. Nicolae” din Cetatea Argeșului și cea de la Câmpulung Muscel.
Învingătorul de la Posada s-a remarcat și ca un valoros apărător al civilizației europene împotriva tătarilor, lucru certificat și de o scrisoare papală, în care se spune despre vrednicul strămoș al Basarabilor ca: „…ești ca un stâlp neclintit ce susține dreapta credință, turn al puterii…”. În urma unor îndelungate și grele lupte purtate cu tătarii (între anii 1345-1350), Basarab I reușește să-și extindă stăpânirea în estul Munteniei și a regiunii de la nordul gurilor Dunării. Acest ultim teritoriu numit în timp Basarabia, păstrat până în zilele noastre.
După mai bine de 4 decenii de domnie, bogată în realizări politico-economice și culturale, Basarab I Întemeietorul se va stinge din viață în anul 1352, rămășițele sale pământești găsindu-și odihna de veci în biserica voievodală ctitorită de el – Câmpulung Muscel.
4. Bogdan I – întemeietorul statului românesc Moldova. „…a venit Dragoș voievod din Țara Ungurească, din Maramureș după un bour la vânătoare” și așa „s-a început, cu voia lui Dumnezeu, Țara Moldovei”, astfel consemna cea mai veche cronică moldovenească apariția statalității la est de Carpați. Dacă într-adevăr Dragoș a descălecat primul pe aceste meleaguri, punând bazele unei formațiuni politice, cu siguranță că cel care a întemeiat statul medieval moldav propriu-zis, dobândindu-i și independența, a fost un alt maramureșean pe nume Bogdan I. Din documentele vremii aflăm că era un mare feudal român, ce stăpânea un puternic cnezat cu centrul la Cuhea. Fiind vasal regelui maghiar Ludovic cel Mare, treptat el începe o nesupunere, după cum îl caracterizează ulterior regele „Bogdan, fostul voievod de Maramureș, necredinciosul nostru”.
Nemulțumită de politica filo-maghiară, promovată de Dragoșești, boierimea de la Est de Carpați se răscoală, în 1359, dar va fi înfrântă de oastea maghiară. Luptele sunt reluate în anii următori, pe când Bogdan trece munții în fruntea unor cete de viteji pentru a sprijini lupta antimaghiară. „Bogdan voievodul românilor din Maramureș a trecut pe ascuns în Țara Moldovei supusă coroanei regelui Ungariei” (cronica lui Ioan de Tărnave). Pentru a-i readuce la ascultare pe valahii est-carpatini, Ludovic cel Mare întreprinde nenumărate expediții, care însă se soldează cu eșecuri. Eșecurile repetate îl determină pe rege să semneze, la 2 februarie 1365, o diplomă prin care, confirmă fără să vrea nașterea statului moldovenesc la est de Carpați de sine stătător.
Va urma.
