Într-adevăr, vreau să vă împărtășesc ceva, din care cauză sufletul mă doare de zece ani. Mă doare, deoarece întrebările care mă neliniștesc nu găsesc și nu vor găsi răspunsul.
Acum zece ani, de Buna Vestire, a plecat din viață soțul meu. Am „avut noroc” să-l înmormântez aici, în Ungheni, la cimitirul de pe strada Alexandru cel Bun. Am avut noroc eu, pentru că în orice moment mă pot duce la mormânt, pe când celor decedați nu le pasă unde să odihnească. Cei în viață, gândindu-se la cele veșnice, se străduie să-și rezerveze din timp un teren de 2×1 alături de cei dragi, tot așa am vrut să fac și eu. Dar persoana, în ale cărei mâini se aflau pârghiile de la cimitir, a remarcat, cică, știi că nu este loc aici, acum zi „mulțumesc” și de atâta. Am înțeles, mai ales că în aceste momente te afli într-o stare că nu poți gândi în mod adecvat.
Deșteptarea a venit mai târziu, când am văzut că pentru toți ceilalți care își dorm somnul de veci în jur nu numai că a fost destul spațiu, dar a mai rămas pe zece ani înainte. Sunt sectoare împrejmuite cu garduri pe care nu există niciun mormânt. Atunci parcă m-a trăsnit: de ce anume eu am trebuit să înțeleg că nu mai sunt locuri, ori nu a fost anume pentru mine. Iar dacă e așa, care e cauza? Cu ce sunt mai rea sau mutra mea nu place? Ce este în neregulă cu mine? Oamenii în cunoștință de cauză spun că trebuia să plătesc și eu eram gata să plătesc suma necesară, chiar de trei ori mai mult, dar nici asta nu mi-a fost de folos, deși celorlalți le-a ajutat. Apoi mi s-a explicat că în conformitate cu tariful n-au dorit să ia, iar mai mult n-au îndrăznit: leagă-te cu jurnaliștii, pe urmă n-ai să fii bucuros. Acum nu-mi rămâne decât să-mi împărtășesc amărăciunea, dar pe cine va atinge și ce va schimba?
Se zice că trebuie să ierți supărările. Eu nici nu m-am supărat, nu am acest obicei, în caz de ceva, dau vina pe mine – n-am meritat sau am meritat ceea ce am obținut. Dar amarul… de fiecare dată când mă duc la cimitir și văd locul de veci îngustișor al soțului meu, înghesuit între necropole personale, mi se face amar. Foarte mult. Să nu se supere proprietarii terenurilor spațioase – ei le-au meritat, pe când eu – nu; de aceea mă și doare, dar … dacă ești urât, nu da vina pe oglindă. De-aș mai ști de ce-s urâtă – pentru că nu știu a mă înțelege, pentru că ocup acest loc de muncă?
Poate aș fi înghițit mai departe amarul nedreptății inexplicabile, nu dezvăluiam lucruri atât de intime, de nu mi s-ar fi povestit o istorie întâmplată la noul cimitir „La Pietriș” Acolo, pe terenul îngrădit, unde e înmormântat un om cunoscut în Ungheni, au luat și au îngropat pe altcineva, care nu e rudă, nu e vecin și nici măcar cunoștință. Nu se știe cine și cu ce s-a gândit. Care e ieșirea din situație, e greu de spus. Să se facă reînhumare? În această privință, probabil, se vor expune organele de drept, unde au depus o cerere rudele răposatului strâmtorat. Fie, aici nu le-au ajuns locuri tuturor, iar „La Pietriș” sunt cică 8 hectare de pământ, acum o fi rămas mai puțin, dar oricum… Cred că la această temă vom mai reveni…
