Petru Melniciuc, pictor la SA „Ceramica-Ungheni”, e o persoană interesantă, talentată, neobişnuită, înzestrată cu un fin simţ al umorului, membru al Uniunii Artiştilor Plastici din ţară. Azi stăm de vorbă cu el.
— Pentru mine lutul e un sol neroditor, deşi el nu e aşa, dar ce înseamnă pentru dvs.?
— Aluatul Domnului. Doar omul a fost făcut din lut. Ceramiştii care preţuiesc mult acest material, de asemenea, îl numesc „aluatul Domnului”.
— O bucată de lut…
— … e viitorul suvenir, statuetă, o amintire, un talisman pentru cineva. Imprimaţi-vă degetul în lut, ardeţi-l şi aveţi un talisman.
— Am vrut să vă întreb, în fiecare boţ de lut poţi insufla viaţă?
— În fiecare, dacă lutul se modelează uşor, ca cel de la noi, cu care lucrăm la fabrică, care, în plus, mai are şi o culoare teracotă frumoasă. Uitaţi-vă şi veţi vedea şi minunăţia acestui material, şi al acestei culori.
— Cum aţi venit la lut sau el a venit la dumneavoastră?
— Chiar îmi vine greu să spun, cine la cine a venit. Voi spune doar că încă de mic îmi plăcea să modelez din lut. De cele mai dese ori făceam romani antici cu săbii. Eram pasionat de pictură, desenam pentru gazeta de perete, acest purtător de cuvânt al propagandei sovietice, ştiţi şi dvs., doar tot de acolo veniţi.
— Dorinţa de a crea poate fi comparată cu foamea?
— Artiştii simt necesitatea de a exprima ceva, a-şi spune cuvântul. În oraşul nostru sunt puţini, dar toţi sunt băieţi minunaţi – Ilie Cojocaru, membru al Uniunii Artiştilor Plastici, care îşi exprimă cu succes emoţiile pe pânză. Admir lucrările unui om original, cu multe idei, Victor Crudu, mai sunt Tatiana şi Vladimir Butnaru.
— Prin ce se autoexprimă Petru?
— Am devenit pictor industrial, cu toate că mai înainte participam la expoziţii, iar acum mai mult execut comenzi.
— Vi s-a comandat o vază. Suferiţi de chinurile creaţiei?
— Sufăr. Dacă persoana e un bun profesionist, ţine la numele său, trebuie să se străduie să facă lucrul bine sau foarte bine. Îmi place când îmi văd undeva lucrările.
— De unde sunteţi?
— Din Ucraina de Vest. Am absolvit o şcoală de arte cu tradiţii minunate, într-un orăşel mic, Kosov, regiunea Ivano-Frankovsk. Acum ea e filială a academiei. După absolvire am fost trimis într-un sat din Carpaţi unde nu era nici urmă de ceramică. Iar aici, în Ungheni, lucra colegul meu, Pavel Niţiuk, el mi-a povestit că în oraş se deschide o fabrică experimentală de ceramică şi că aş putea munci aici. Am venit, pot spune, peste hotare, de aceea în Pârliţa am fost dat jos din tren. Era anul 1978.
— Cum credeţi, cât lut aţi frământat în acest timp?
— Nu sunt olar. Ei într-o zi frământă câte o jumătate de tonă, ca lutul să nu se întărească. Eu? Poate vreo cinci tone.
— În Ungheni vă simţiţi bine?
— Aici sunt la mine acasă. Când plec în Ucraina, acolo sunt numit moldovean şi mă mândresc cu acest lucru.
— Aveţi distincţii pentru participare la expoziţii?
— În perioada sovietică participam la multe expoziţii şi am distincţii, începând cu cea de participant la EREN, mai am nişte menţiuni enigmatice de la ziarul „Izvestia”, despre ce şi cum am ajuns acolo. Mai am nişte flecuşteţe, dar nu m-am gândit la ele. Cea mai însemnată menţiune pentru mine a fost biletul la o bază de creaţie în Dzintari, unde era cu totul altă gândire, unde am însuşit că ceramica înseamnă fantezie.
— Aveţi ceva făcut pentru suflet?
— Da, am nişte forme mici, pentru suflet, care sunt plăcute ochiului meu. În ele fiecare poate vedea ceva al său. Le fac în glumă. Ştiţi ce uşor e să trăieşti pe urmă?
— Aveţi un vis?
— Ca principatul Monaco să ne declare regiune a sa.
